Între două lumi: Povestea unei nurori tăcute și a unei familii care nu știe să asculte

— Uite-te și tu cum s-au gătit pețitoarele astea, ca niște cocoși! Ce-i asta, spectacol? Adulții n-ar trebui să se comporte așa, bombăni mama lui Vlad, cu vocea ei tăioasă, în timp ce eu stăteam stingheră în colțul sufrageriei, cu palmele transpirate strânse în poală.

Era prima mea vizită la ei acasă, după ce Vlad mă prezentase ca „fata cu care vrea să-și facă un viitor”. Mă simțeam ca o piesă de mobilier mutată dintr-o cameră în alta, fără să conteze dacă mă potrivesc sau nu. Vlad râdea cu părinții lui, făcea glume despre cum „nora trebuie să știe să gătească sarmale”, iar eu încercam să zâmbesc, dar simțeam că zâmbetul mi se lipește de față ca o mască străină.

— Raluca, tu de ce nu spui nimic? Ești așa tăcută… Nu-i așa că la voi în familie nu se vorbește mult? a întrebat soacra mea, privindu-mă peste ochelari.

Am înghițit în sec. La noi acasă nu era vorba că nu vorbeam mult, ci că fiecare își purta singur grijile. Tata lucra la combinat, mama făcea naveta la oraș și locuia la căminul muncitoresc. Eu am crescut mai mult singură, cu cărțile și gândurile mele. Nu eram obișnuită cu mesele gălăgioase sau cu discuțiile aprinse despre orice subiect.

— Poate e obosită, mamă. A avut drum lung azi, a intervenit Vlad, încercând să-mi ia apărarea.

— Drum lung? E doar o oră cu trenul! Eu făceam naveta zilnic când eram de vârsta ei și tot aveam chef de vorbă. Să nu-mi spui că e genul ăla de fată care stă cu nasul în telefon și nu știe să salute vecinii!

M-am simțit mică, invizibilă. Am încercat să spun ceva despre vreme, dar vocea mi s-a pierdut în râsetele lor. Am rămas acolo, ca o umbră pe perete.

Au trecut luni de zile de la acea primă întâlnire. M-am mutat la oraș, într-un apartament mic cu Vlad. El era sufletul petrecerii la serviciu, toți îl plăceau. Eu continuam să fiu „fata tăcută”, cea care nu știe să se facă plăcută. La fiecare masă în familie, soacra mea găsea motive să mă critice:

— Raluca, ai pus prea mult orez în sarmale! Sau: — Nu vezi că nu se leagă cozonacul? Trebuie să ai răbdare, fată!

Vlad râdea și încerca să destindă atmosfera:

— Las-o, mamă, că învață ea! Și eu am ars prima omletă când m-am mutat singur.

Dar eu simțeam cum mă sting pe dinăuntru. Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Vlad și mama lui despre cine ar trebui să gătească de Paște, am izbucnit:

— Vlad, eu nu pot să fiu ca tine! Nu pot să râd când mă simt judecată la fiecare pas. Nu pot să mă prefac că totul e bine când simt că nu sunt acceptată!

El s-a uitat lung la mine:

— Dar tu nici nu încerci! Niciodată nu spui ce gândești. Cum vrei să te cunoască dacă tu nu le dai nicio șansă?

Am plâns toată noaptea. Mi-am amintit de mama, cum venea acasă doar sâmbătă seara și pleca duminica după-amiază. Cum nici ea nu era prea vorbăreață, dar mă ținea strâns în brațe când adormeam. Poate așa eram noi: oameni care iubesc în tăcere.

Într-o duminică dimineață, am decis să merg singură la soacră-mea. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Ce cauți aici singură? Vlad unde e?

— Am venit să vorbim… doar noi două.

A ridicat o sprânceană mirată, dar m-a poftit în bucătărie. Am stat față în față la masă și am început:

— Știu că nu sunt nora pe care ați visat-o. Știu că par rece sau indiferentă. Dar eu… eu nu știu altfel. Am crescut singură mai mult și mi-e greu să mă deschid. Dar vreau să încerc… dacă mă ajutați.

A oftat adânc și pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă:

— Știi… nici eu n-am avut-o pe mama aproape. Am crescut cu bunica și tot timpul am simțit că trebuie să demonstrez ceva. Poate de-aia sunt așa aspră…

Am stat mult atunci de vorbă. Am plâns amândouă. Nu ne-am rezolvat toate problemele peste noapte, dar am făcut primul pas spre a ne vedea una pe cealaltă dincolo de prejudecăți.

Acum, după ani de zile, încă mai simt uneori că nu aparțin pe deplin niciunei lumi: nici celei din care vin, nici celei în care am intrat prin căsătorie. Dar am învățat că liniștea mea nu e o vină și că uneori trebuie doar să ai curajul să spui cine ești cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că ne e teamă să fim sinceri? Câte familii ar putea fi mai unite dacă am avea curajul să ne ascultăm unii pe alții fără judecată?