Între două lumi: Povestea unui apartament și a unei familii destrămate

— Nu pot să cred că ai ajuns să vinzi apartamentul fără să mă anunți! vocea doamnei Lidia răsuna în toată casa, spartă de furie și dezamăgire. M-am ridicat încet de pe canapea, simțind cum mi se strânge stomacul. Era pentru a treia oară în ultimele două luni când venea neanunțată, dar de data asta era altceva în privirea ei — nu doar supărare, ci o hotărâre rece.

— Lidia, apartamentul e pe numele meu. După divorț, am convenit cu Irina că rămâne la mine. Am plătit ratele singur trei ani după ce ea a plecat la Cluj. Nu înțeleg de ce… am încercat să spun calm, dar ea m-a întrerupt brusc.

— Nu mă interesează ce ai convenit cu Irina! Eu am pus banii de avans! Eu am garantat cu pensia mea! Tu ai uitat cine te-a ajutat când nu aveai nimic? Acum, când te însori iar, vrei să-ți iei viața de la capăt pe spinarea mea?

Am simțit cum mi se taie respirația. Avea dreptate într-un fel — fără ea, nu aș fi avut niciodată apartamentul ăsta. Dar totuși… era viața mea. O viață pe care încercam să o reconstruiesc după un divorț dureros, după ani de compromisuri și tăceri apăsătoare.

M-am uitat la actele de pe masă. Erau semnate deja. Urma doar să predau cheile și să primesc banii. Cu banii aceia voiam să încep ceva nou cu Ana, femeia care mă făcuse să cred din nou în dragoste. Dar acum, totul părea să se destrame din nou.

— Lidia, nu vreau să fiu nedrept. Dar tu nu ai niciun drept legal asupra apartamentului. Știi asta. Am plătit totul singur după ce Irina a plecat. Și…

— Nu-mi vorbi de legi! Legile nu țin loc de suflet! Tu știi cât am suferit când v-ați despărțit? Irina a plecat din cauza ta! Ai distrus familia asta și acum vrei să mă lași pe dinafară?

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: certurile cu Irina, serile în care mă întorceam târziu acasă doar ca să evit discuțiile, privirea fiicei mele, Mara, când ne vedea tăcuți la masă. Totul părea atât de departe și totuși atât de prezent.

— Lidia… nu vreau să ne certăm. Dacă vrei, pot să-ți dau ceva din bani, dar nu jumătate. Nu e corect față de mine sau față de Ana.

— Ana? Deci pentru ea vinzi totul? Pentru ea ai uitat cine ți-a fost alături? Să-ți fie rușine!

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe scaun. Pentru o clipă am văzut-o altfel: nu ca pe o adversară, ci ca pe o femeie care pierduse tot — ginerele, fiica plecată departe, nepoata pe care o vedea rar și acum chiar și apartamentul în care investise speranțe.

Telefonul a vibrat pe masă. Era Ana: „Ai nevoie de ajutor? Să vin?”

Am ezitat. Cum să-i explic Anei că trecutul meu nu vrea să mă lase liber? Cum să-i spun că fiecare pas spre fericire e împiedicat de vinovăție și datorii morale?

— Lidia… hai să vorbim ca doi oameni mari. Spune-mi sincer: cât crezi că ar fi corect să-ți dau?

Ea s-a uitat la mine lung, cu ochii roșii:

— Jumătate. Atât merit pentru tot ce am făcut pentru voi.

Am simțit un val de furie și neputință. Jumătate? Asta ar însemna să renunț la visul meu, la noul început cu Ana. Dar dacă nu-i dau nimic, voi fi mereu „bărbatul fără suflet” în ochii tuturor.

Seara aceea s-a terminat fără nicio concluzie. Lidia a plecat trântind ușa, iar eu am rămas singur cu gândurile mele. Mara m-a sunat târziu:

— Tata… bunica e supărată rău. Poate ar trebui să-i dai ceva…

— Știu, Mara. Dar tu ce crezi că ar fi corect?

— Nu știu… Mi-e dor de tine.

Am simțit cum mi se rupe inima. Pentru cine luptam de fapt? Pentru mine? Pentru Ana? Pentru liniștea Lidiei sau pentru Mara?

A doua zi am mers la notar cu Ana. Pe drum mi-a spus:

— Nu trebuie să cedezi șantajului emoțional. Dar nici să nu uiți cine ai fost.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. La notar am semnat actele cu mâna tremurândă. Am decis să-i dau Lidiei o sumă simbolică — cât avansul pus de ea acum zece ani, plus dobândă.

Când i-am dat banii, m-a privit lung:

— Atât valorează tot ce-am făcut pentru tine?

Nu i-am răspuns. Poate că nici nu există răspuns la întrebarea asta.

Acum stau în noul apartament cu Ana și Mara vine la noi în weekenduri. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare am făcut bine? Oare poți vreodată să fii liber cu adevărat de trecutul tău?

Poate că fiecare început nou poartă cu el o parte din vechile datorii sufletești. Voi ce ați fi făcut în locul meu?