Între două lumi: Soțul meu vrea la țară, părinții mei rămân în oraș
— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot cu gălăgia asta, cu blocurile astea gri, cu vecinii care se uită urât dacă dai muzica mai tare de ora 9! Rareș își aruncă geaca pe canapea și mă privește cu ochii lui mari, de copil încăpățânat. Tocmai ne întorsesem de la părinții mei, după o duminică petrecută în apartamentul lor din cartierul Titan. Eu mă simțeam epuizată, dar el era plin de energie, ca și cum abia acum începea ziua.
— Rareș, te rog… nu începe iar. Știi că nu pot să-i las pe ai mei singuri aici. Tata abia se ține pe picioare, iar mama… dacă nu mă duc eu la ei, cine să le ducă medicamentele?
El oftează teatral și se așază lângă mine. — Maria, nu-ți cer să-i abandonezi. Dar gândește-te: cum ar fi să avem o curte a noastră? Să ne trezim dimineața cu miros de iarbă, nu de gaze de eșapament? Să creștem roșii, să avem găini… Să nu mai depindem de nimeni!
Îmi amintesc cum, la masa de prânz, tata îl privise pe Rareș cu o sprânceană ridicată când acesta povestise cât de mult i-ar plăcea să trăiască la țară. — Ești visător, băiete. La țară nu-i ca-n filme. E greu, e noroi, e frig iarna. Și cine-ți repară acoperișul când se strică?
Mama încercase să detensioneze atmosfera: — Lasă-l, Gheorghe, fiecare cu visele lui. Dar eu simțeam cum mă strâng din ce în ce mai tare între două lumi: familia mea tradițională și soțul meu care refuza să crească.
Seara, după ce am ajuns acasă, Rareș a început să caute anunțuri cu case de vânzare în sate din jurul Bucureștiului. — Uite! O casă bătrânească în Cernica! Are livadă! Și nici nu e scumpă…
— Rareș, nu avem bani pentru așa ceva. Și nici timp să ne ocupăm de o casă la țară. Tu ai uitat că lucrezi până târziu? Eu am grijă de ai mei…
— Dar am putea schimba totul! Să ne reinventăm! Să trăim simplu!
M-am ridicat brusc și am început să strâng vasele. — Tu vrei să fugi de responsabilități. Ți-e dor să fii copil, să nu ai griji. Dar eu… eu nu pot să fug.
A doua zi dimineață, mama m-a sunat plângând: — Maria, tata a căzut iar. Poți veni?
Am lăsat totul baltă și am fugit la ei. În timp ce îl ajutam pe tata să se ridice din pat, m-am gândit la cât de fragili au devenit părinții mei. Cum aș putea să-i las singuri? Cum aș putea să mă mut la țară doar pentru că Rareș visează la o viață idilică?
Seara, când m-am întors acasă, l-am găsit pe Rareș în curtea blocului, vorbind cu vecinul nostru, domnul Ilie. — Să știți că și eu am crescut la țară! Era greu, dar era frumos… Acum mi-e dor de zilele alea.
— Vezi? Nu sunt singurul care visează la altceva! îmi spune Rareș când mă vede.
— Nu e vorba doar despre visele tale! îi răspund printre dinți. E vorba despre realitate! Despre părinții mei care au nevoie de mine! Despre faptul că tu nu vrei să crești!
Rareș tace o clipă. — Maria… eu nu vreau să te pierd. Dar simt că mă sufoc aici.
În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea în cartierul ăsta prăfuit, la sacrificiile părinților mei ca să-mi dea o viață mai bună. M-am gândit la Rareș și la ochii lui plini de speranță copilărească. Și m-am întrebat: oare eu am încetat să mai visez?
Zilele au trecut cu discuții aprinse și tăceri apăsătoare. Părinții mei au început să simtă tensiunea: — Ce se întâmplă între voi? mă întreabă mama într-o zi.
— Nimic… doar că Rareș vrea altceva de la viață.
— Și tu ce vrei?
Nu știam ce să răspund.
Într-o sâmbătă dimineață, Rareș a venit cu o propunere: — Hai să mergem împreună într-un sat weekendul ăsta. Doar să vezi cum e. Dacă nu-ți place, nu mai aduc vorba niciodată.
Am acceptat doar ca să-l liniștesc. Am ajuns într-un sat micuț lângă Snagov. Aer curat, liniște, oameni care își beau cafeaua pe băncuță în fața porții. Dar peste tot vedeam bătrâni singuri și case părăsite.
— Vezi? E frumos! îmi spune Rareș entuziasmat.
— Da… dar vezi și tu câți oameni sunt singuri aici? Cine are grijă de ei?
Pe drumul spre casă am tăcut amândoi. În seara aceea mi-am sunat mama: — Mamă… dacă m-aș muta mai departe… ai putea să te descurci?
— Maria, tu trebuie să-ți trăiești viața ta. Dar să știi că bătrânețea e grea fără copii aproape.
Am simțit un nod în gât.
Rareș a venit lângă mine și m-a luat de mână: — Maria… hai să găsim o cale de mijloc. Poate putem merge la țară doar în weekenduri. Sau poate găsim o casă aproape de oraș…
Am început să plâng în brațele lui. — Mi-e teamă că dacă aleg una dintre lumi, o pierd pe cealaltă.
Acum stau între două lumi: una care mă trage înapoi prin datorie și dragoste filială, alta care mă cheamă prin promisiunea unei vieți noi alături de omul pe care îl iubesc.
Oare există vreodată un răspuns corect? Sau suntem mereu condamnați să alegem între ceea ce trebuie și ceea ce ne dorim cu adevărat?