Între două uși: Povestea Mariei, o mamă care nu-și mai găsește locul

— Nu mai intra peste noi fără să bați! vocea Ioanei, nora mea, a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. Am rămas cu mâna pe clanță, cu tava de prăjituri tremurându-mi în brațe. M-am uitat la fiul meu, Radu, dar el și-a coborât privirea în telefon, ca și cum nu ar fi fost acolo. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și m-am retras încet, fără să spun nimic.

În casa asta, cândva plină de râsete și miros de cozonac, acum domnea o liniște apăsătoare. De când Radu s-a însurat cu Ioana, parcă nu mai aveam voie să fiu mamă. Tot ce făceam era prea mult sau prea puțin. Dacă aduceam mâncare, era „prea grasă”. Dacă voiam să ajut cu copilul, „nu e nevoie, mama Ioanei vine oricum”. Mă simțeam ca o musafiră în propria viață.

M-am dus în camera mea și am închis ușa încet, să nu deranjez. Pe pat, telefonul vibra: un mesaj de la Ana, fiica mea. „Nu pot veni azi, am mult de lucru. Poate altădată.” Altădată… De câte ori nu am auzit asta? De câte ori nu am pus totul deoparte pentru copiii mei? Când erau mici, nu conta cât eram de obosită sau cât mă durea capul — totul era pentru ei. Acum, când am nevoie de o vorbă bună sau de o îmbrățișare, primesc doar scuze.

Seara, la cină, soțul meu, Gheorghe, citea ziarul fără să ridice ochii. Am încercat să-i spun ce s-a întâmplat cu Ioana.

— Lasă-i în pace, Maria. Sunt tineri, au și ei viața lor. Nu te mai băga peste ei.

— Dar e casa noastră… și Radu e tot copilul meu…

— E bărbat în toată firea. Nu mai e copil.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am tăcut și am strâns masa singură. În bucătărie, am început să plâng încet, să nu mă audă nimeni. M-am întrebat: unde am greșit? Am făcut tot ce am putut pentru copiii mei. Am muncit pe brânci la fabrica de confecții ca să aibă haine bune și caiete noi. Am renunțat la visele mele pentru ei. Acum nu mai sunt bună nici măcar să le fac o prăjitură?

A doua zi dimineață, am auzit pași pe hol. Era Radu.

— Mamă… Ioana zice că poate ar fi bine să… să te muți la Ana pentru o vreme. Să ne mai lase și pe noi în liniște.

Am simțit că mă prăbușesc. Să mă mut? Din casa mea? Am privit spre tabloul cu familia noastră din sufragerie — eu, Gheorghe, Radu și Ana, toți zâmbind larg într-o zi de vară la mare. Unde dispăruse fericirea aia?

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni… am șoptit.

Radu a dat din umeri și a plecat fără să spună altceva.

Am sunat-o pe Ana.

— Mamă, nu pot acum… E greu cu serviciul și cu copiii… Poate găsim altceva.

Mi-am dat seama că nu mai am unde să mă duc. Nici aici nu sunt dorită, nici la Ana nu e loc pentru mine. M-am simțit ca între două uși: una care nu se deschide niciodată pentru mine și alta care se trântește mereu în fața mea.

În zilele următoare am început să ies mai mult prin parc. M-am așezat pe o bancă lângă tanti Viorica, vecina de la trei.

— Ce faci, Maria? Pari abătută.

— Nu mai știu ce rost am… Copiii mei nu mă mai vor aproape.

— Știi ce zicea mama mea? Când copiii cresc, inima mamei rămâne mic copil. Dar ei uită repede cine i-a ținut de mână când au făcut primii pași.

Am zâmbit trist. Viorica avea dreptate. Poate că așa e viața — copiii cresc și uită. Dar doare al naibii de tare.

Într-o seară, Ana m-a sunat plângând:

— Mamă… Mihai a făcut febră mare și nu știu ce să-i dau! Poți veni?

Am fugit la ea fără să stau pe gânduri. L-am ținut pe Mihai în brațe toată noaptea și i-am pus comprese reci pe frunte. Ana m-a privit cu ochii roșii:

— Iartă-mă că nu te-am chemat mai des… Mi-e greu uneori să recunosc că am nevoie de tine.

Am simțit că mi se încălzește sufletul. Pentru o clipă, am fost din nou mama care știe tot și poate tot.

Dar dimineața m-am întors acasă și am găsit ușa încuiată pe dinăuntru. Am bătut încet.

— Cine e? a întrebat Ioana rece.

— Eu sunt… Maria.

A deschis ușa fără să mă privească în ochi.

— S-a făcut târziu… S-ar putea să fie mai bine dacă îți cauți alt loc unde să stai.

Am intrat în cameră și m-am prăbușit pe pat. Am privit tavanul alb și m-am întrebat: oare chiar nu mai e loc pentru mine nicăieri? Oare toate sacrificiile mele au fost în zadar?

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Câți dintre noi ajungem la bătrânețe simțindu-ne străini în propria familie? Cât valorează dragostea unei mame când nimeni nu o mai vrea aproape?