Între dragoste și datorie: Povestea unei veri în care totul s-a schimbat

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să fiu povara nimănui! vocea răgușită a bunicii Nadejda a spart liniștea din bucătărie, în timp ce eu încercam să-i pun ceaiul în ceașcă fără să vărs. Mâinile îmi tremurau, nu știu dacă de la oboseală sau de la furia mocnită care mă ardea pe dinăuntru.

Era a treia săptămână de când Ana plecase cu Radu la Brașov, proaspăt căsătoriți, iar eu rămăsesem în apartamentul nostru micuț din Drumul Taberei cu Ivan și cu bunica. Mama ne rugase să avem grijă de ea „doar până se pune pe picioare după operație”, dar nimeni nu spusese cât va dura „doar”.

Ivan încerca să-și citească ziarul la masă, dar privirea lui era pierdută. Îl simțeam tot mai absent, tot mai străin. Seara trecută îmi spusese în șoaptă: „Maria, nu mai avem loc nici pentru noi doi, darămite pentru trei.”

— Bunico, nu ești o povară. Ești familia mea. Și așa cum tu ai avut grijă de mine când eram mică, acum e rândul meu, am spus încercând să-mi ascund lacrimile.

Bunica m-a privit lung, cu ochii ei albaștri, spălați de ani și griji. — Nu vreau să vă stric viața. Știu că Ivan nu mă vrea aici. Și tu… tu ai dreptul la fericire.

Am simțit un nod în gât. Da, aveam dreptul la fericire. Dar ce înseamnă fericirea când toți trag de tine în altă direcție?

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor ca să pregătesc micul dejun. Bunica avea nevoie de ajutor la baie, Ivan se grăbea la serviciu și mereu se plângea că nu găsește nimic la locul lui. Eu lucram de acasă ca traducător, dar nu mai reușeam să mă concentrez. Telefonul suna mereu: mama voia să știe dacă bunica a mâncat, Ana trimitea poze cu peisaje montane și mesaje vesele: „Sper că totul e ok acasă!”

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am ajutat-o pe bunica să se întindă în pat, Ivan a izbucnit:

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Ești mereu obosită, mereu absentă. Parcă nici nu mai suntem un cuplu. Când ai stat ultima dată cu mine fără să te uiți la ceas?

M-am uitat la el și am simțit cum mă sufoc. — Ce vrei să fac? S-o dau afară? S-o trimit la azil?

— Nu știu! Dar nici așa nu putem continua! Eu vreau o familie cu tine, nu cu toată familia ta!

Am izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată că nu pot fi tot ce vrea el și tot ce are nevoie bunica. M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire.

A doua zi dimineață, bunica mi-a spus încet:

— Maria, am visat azi-noapte că eram tânără și alergam prin grâu. M-am trezit și mi-am dat seama că nu mai pot nici să merg singură până la baie. Nu vreau să te țin pe loc.

Am îngenuncheat lângă patul ei și i-am luat mâna:

— Nu mă ții pe loc, bunico. Doar că… mi-e greu. Mi-e greu să fiu tot ce așteaptă toți de la mine.

A zâmbit trist: — Știu. Și eu am fost ca tine. Am avut grijă de mama mea până la capăt. Și am simțit că pierd ceva din mine cu fiecare an care trecea.

În acea zi am ieșit pe balcon și am privit orașul care fierbea sub soarele de iulie. Mi-am dorit să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde nu trebuie să fiu fiică, soră sau nepoată. Doar Maria.

Seara am primit un mesaj de la Ana: „Sper că nu e prea greu cu bunica. Dacă vrei, pot veni câteva zile.” Am vrut să-i răspund că da, vreau să vină, dar am șters mesajul. De ce să-i stric luna de miere?

În zilele următoare am început să mă cert tot mai des cu Ivan. El voia liniște și intimitate; eu voiam doar câteva ore de somn neîntrerupt și o pauză de la responsabilități. Bunica devenea tot mai tăcută, parcă se stingea încet sub greutatea vinovăției.

Într-o duminică dimineață, mama a venit pe neașteptate. A găsit casa vraiște și pe mine plângând în baie.

— Maria, nu poți duce totul singură! Trebuie să vorbim cu Ana și cu Radu. Poate găsim o soluție.

— Ce soluție? S-o împărțim ca pe un bagaj? S-o mutăm dintr-o casă în alta?

Mama a oftat: — Știu că e greu. Dar nici tu nu poți renunța la viața ta pentru noi toți.

În acea seară am stat toți trei la masă: eu, Ivan și mama. Am vorbit despre centrele pentru bătrâni, despre posibilitatea ca Ana să o ia pe bunica măcar o lună. Ivan a spus clar:

— Dacă nu găsim o soluție până la toamnă, eu plec.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește.

Peste câteva zile Ana a venit acasă și am avut cea mai grea discuție din viața noastră. S-a supărat când i-am spus că trebuie să-și asume și ea responsabilitatea.

— Eu abia m-am mutat cu Radu! Cum să vin acum cu bunica bolnavă?

— Dar eu? Eu n-am dreptul la viața mea?

Ne-am certat ore întregi până când bunica a venit între noi:

— Destul! Nu vreau să vă certați din cauza mea! Dacă trebuie să merg la azil, mergeți și mă duceți!

Am izbucnit toți în plâns.

Până la urmă am decis ca fiecare dintre noi să o ia pe bunica două săptămâni pe lună. Nu era ideal, dar era singura cale prin care puteam rămâne împreună fără să ne distrugem viețile.

Au trecut luni de atunci. Ivan încă e distant; relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Bunica e tot mai fragilă, dar uneori încă râde când îi povestesc ceva din copilărie.

Mă întreb uneori: cât putem sacrifica pentru cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine? Oare dragostea adevărată înseamnă mereu renunțare? Sau există o cale prin care putem fi fericiți fără să-i rănim pe ceilalți?