Între dragoste și limite: Povestea Evei, o mamă prinsă între iubire și protecție

— Nu, Ana, nu pot să-l primesc pe Cristian înapoi în casa mea! am spus cu voce tremurată, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile strânse pe marginea mesei, iar fiica mea mă privea cu ochii roșii de plâns. Pe hol, Mara, nepoata mea de șase ani, își strângea păpușa la piept, simțind tensiunea din aer.

Ana a oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din fața mea. — Mamă, nu vreau să te pun într-o situație imposibilă, dar nu mai am unde să merg. Dacă nu ne primești, nu știu ce o să facem…

Am simțit cum inima mi se rupe în două. Îmi iubeam fiica mai mult decât orice pe lume, dar gândul că el, Cristian, ar putea călca din nou pragul casei mele mă făcea să tremur. Încă îmi amintesc ultima ceartă dintre ei, când Mara s-a ascuns sub masă de frică. Nu pot uita privirea speriată a fetiței sau felul în care Ana a încercat să-și ascundă vânătăile sub mâneci lungi.

— Ana, știi că te iubesc. Pe tine și pe Mara. Dar nu pot să-l primesc pe Cristian aici. Nu după tot ce s-a întâmplat. Nu după ce am văzut…

Ea a început să plângă în hohote. M-am ridicat și am îmbrățișat-o, simțindu-i umerii slabi tremurând sub palmele mele. — O să găsim o soluție, i-am șoptit. Dar nu pot să-mi calc pe suflet. Nu pot să risc liniștea casei pentru cineva care v-a făcut rău.

Mara s-a apropiat încet și s-a agățat de piciorul meu. — Bunico, putem să stăm aici? Nu vreau să mă mai cert cu tati…

Am simțit un nod în gât. Cum să-i explic unui copil că uneori dragostea nu e suficientă ca să repare totul? Cum să-i spun că uneori trebuie să alegem între a ierta și a ne proteja?

Seara, după ce le-am culcat pe fete în camera lor veche, m-am așezat pe canapea și am privit lung la poza de familie de pe perete. Eu, Ana la absolvire, Mara bebeluș în brațele lui Cristian. Atunci păreau fericiți. Atunci credeam că totul va fi bine.

Telefonul a sunat brusc. Era Cristian. Am răspuns cu inima strânsă.

— Eva, știu că sunt un nenorocit. Dar nu pot fără ele. Te rog, lasă-mă să vin acasă…

Vocea lui era spartă, aproape rugătoare. Dar îmi aminteam prea bine nopțile în care Ana venea la mine plângând, cu Mara adormită în brațe.

— Cristian, nu pot. Nu după ce ai făcut. Ai nevoie de ajutor, dar nu aici. Nu lângă ele.

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit:

— O să le pierd! O să rămân singur! Eva, te rog!

— Dacă vrei să le ai înapoi, dovedește că poți fi alt om. Caută ajutor. Fără asta, nu vei mai intra niciodată în casa mea.

A închis fără să mai spună nimic.

În zilele următoare, am încercat să refacem o rutină normală pentru Mara. O duceam la grădiniță dimineața și o luam la prânz. Ana încerca să-și găsească un job nou, dar era greu — CV-ul ei era plin de pauze și joburi temporare din cauza mutărilor frecvente după Cristian.

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a oprit într-o zi la poartă.

— Eva, am auzit că s-au întors fetele la tine… E greu cu bărbații ăștia… Dar poate ar trebui să-l ierți pe ginerele tău. Copilul are nevoie de tată.

Am simțit cum mă înfurii.

— Copilul are nevoie de liniște! Nu de scandaluri și țipete!

Ea a dat din cap cu înțelegere, dar știam că mulți din sat mă judecau deja. „De ce destrami familia? De ce nu-l ierți?”

Într-o seară, Ana a venit la mine cu ochii roșii.

— Mamă, poate ar trebui să-i mai dăm o șansă… Spune că s-a schimbat…

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Ana, tu chiar crezi asta? Sau ți-e frică să fii singură?

A izbucnit în plâns.

— Mi-e frică… Mi-e frică pentru Mara… Mi-e frică pentru mine… Nu știu dacă pot singură…

Am tras-o lângă mine și am ținut-o strâns.

— Nici eu nu știu dacă pot fi mama perfectă pentru tine acum. Dar știu că nu pot lăsa răul să intre din nou aici.

Au trecut luni de zile până când Ana a început să zâmbească din nou. A găsit un job la magazinul din sat și încet-încet a început să-și recapete încrederea în ea însăși. Mara a început să doarmă liniștită nopțile și să râdă din nou la joacă.

Cristian a mai sunat de câteva ori. Uneori plângea la telefon, alteori amenința că va veni după ele. Am schimbat yala la poartă și am rugat-o pe Ana să meargă la poliție dacă va fi nevoie.

Într-o zi de primăvară, Ana mi-a spus:

— Mamă, cred că e timpul să ne mutăm la casa noastră… Să încercăm singure…

Am simțit un gol imens în suflet, dar am știut că e decizia corectă.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare am făcut bine? Oare poți fi o mamă bună dacă pui limite? Sau dragostea adevărată e tocmai aceea care știe când să spună „nu”? Voi ce credeți?