Între dragoste și limite: Povestea unei bunici în luptă cu noile reguli

— Nu mai țipați, vă rog! Am strigat din pragul sufrageriei, încercând să-mi fac vocea auzită peste vacarmul celor doi nepoți care alergau în jurul mesei, râzând și aruncând perne pe jos. Era a treia oară în acea după-amiază când încercam să impun o urmă de ordine în casa fiului meu, dar răspunsul a venit prompt, ca de fiecare dată.

— Lasă-i, mamă! Sunt copii, trebuie să se joace! Camelia, nora mea, mi-a aruncat o privire ușor iritată din bucătărie, unde pregătea o cafea. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când simțeam că nu mai am niciun cuvânt de spus în fața noii generații.

Mă numesc Maria și am 67 de ani. Am crescut trei copii singură, după ce soțul meu a murit devreme. Am muncit din greu să le ofer tot ce am putut și am ținut mereu la disciplină și respect. Acum, când fiul meu cel mare, Radu, are propria familie, mă simt ca un musafir în casa lor. Nepoții mei, Vlad și Ilinca, sunt lumina ochilor mei, dar uneori mă întreb dacă nu cumva îi răsfățăm prea mult.

În acea zi, după ce copiii au răsturnat un pahar cu suc pe covor și au început să sară pe canapea, am încercat din nou să intervin:

— Vlad, Ilinca, vă rog frumos să nu mai săriți pe canapea! Se poate strica!

Ilinca s-a oprit pentru o clipă și m-a privit cu ochii ei mari și albaștri:

— Dar mami ne lasă! a spus ea cu inocență.

Camelia a venit imediat lângă noi:

— Maria, nu e nimic. Dacă se strică, cumpărăm alta. Important e să fie fericiți.

Am simțit cum mă învăluie un val de neputință. În mintea mea răsunau vorbele mamei mele: „Copiii trebuie să știe de frică, altfel nu ajung oameni.” Dar oare mai are rost să spun ceva? De fiecare dată când încerc să impun o regulă sau să corectez ceva, Camelia sare ca arsă și mă face să mă simt ca o intrusă.

Seara, la cină, am încercat să port o discuție cu Radu.

— Radu, poate ar trebui să vorbiți cu copiii despre reguli. E bine să fie fericiți, dar trebuie să știe și ce e disciplina.

Radu a oftat și a evitat privirea mea.

— Mamă, știu că tu ai crescut altfel copiii. Dar vrem să-i lăsăm pe Vlad și Ilinca să se exprime liber. Camelia citește mult despre parenting modern… Știu că nu e ușor pentru tine.

M-am simțit rănită. Nu voiam să fiu „baba rea” care strică distracția. Voiam doar ce e mai bine pentru ei. În noaptea aceea nu am putut dormi. M-am gândit la toate momentele când am fost nevoită să fiu dură cu copiii mei pentru a-i proteja. Oare am greșit? Oare lumea s-a schimbat atât de mult încât valorile mele nu mai contează?

A doua zi dimineață, când am intrat în sufragerie, am găsit-o pe Ilinca desenând pe perete cu carioca roșie. Am rămas fără cuvinte.

— Ilinca! Nu ai voie să desenezi pe perete! am spus pe un ton mai ridicat decât intenționam.

Camelia a apărut imediat:

— Maria! Te rog frumos să nu ridici tonul la copii! Dacă vrea să deseneze, îi dăm foi sau îi vopsim un perete special pentru desenat.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. M-am retras în bucătărie și am început să plâng în tăcere. Nu voiam să stric armonia familiei, dar nici nu puteam accepta haosul acesta. M-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să vin mai rar în vizită.

În zilele următoare am evitat discuțiile despre educație. M-am jucat cu nepoții mei cât am putut, dar mereu cu teama că orice gest sau vorbă ar putea fi interpretată greșit de Camelia. La un moment dat, Vlad m-a întrebat:

— Bunico, tu nu ne iubești dacă nu ne lași să facem ce vrem?

M-a durut întrebarea lui ca o rană deschisă.

— Ba da, Vlad. Tocmai pentru că vă iubesc vreau să vă fie bine mereu.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Camelia a venit la mine cu o cană de ceai.

— Maria… Știu că e greu pentru tine. Și eu am crescut cu reguli stricte acasă și nu mi-a plăcut deloc. Poate putem găsi o cale de mijloc… Poate poți fi tu cea care le povestește despre copilăria ta sau le citește povești despre bun simț… Dar fără certuri sau pedepse.

Am privit-o lung. Era sinceră. Poate că nu era totul pierdut.

De atunci am început să le spun nepoților povești despre copilăria mea la țară, despre cum ascultam de bunica și cum fiecare lucru avea rostul lui. Încet-încet au început să mă asculte mai mult. Camelia a început să mă întrebe uneori ce părere am despre anumite situații. Nu e ușor — încă simt că uneori sunt pe dinafară — dar încerc să accept că lumea se schimbă.

Mă întreb adesea: Oare dragostea pentru nepoți poate trece peste diferențele dintre generații? Cum găsim echilibrul între libertate și reguli fără să ne pierdem unii pe alții? Poate cineva dintre voi a trecut prin asta… Ce ați făcut voi?