Între dulapuri vechi și suflete rănite: Povestea unei mame în pragul destrămării familiei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot cu dulapul ăsta care ocupă jumătate din sufragerie! De ce nu-l aruncați odată?

Vocea Irinei răsună ca un tunet în apartamentul nostru mic din cartierul Drumul Taberei. E seară, iar eu tocmai am terminat de pus masa. Miroase a ciorbă de perișoare și a pâine proaspătă, dar atmosfera e grea, ca înaintea unei furtuni. Mă uit la ea, la fiul meu, Vlad, care stă cu ochii în pământ, și la dulapul masiv din lemn de nuc, moștenire de la mama mea. Simt cum inima mi se strânge.

— Irina, dulapul ăsta e tot ce mi-a rămas de la mama. Nu pot să-l dau afară…

— Dar nu vezi că nu avem loc? Copilul nu are unde să se joace! Mereu ne împiedicăm de el! De ce trebuie să trăim printre lucruri vechi?

Vlad tace. Îl știu: când nu știe ce să spună, tace. Eu simt că mă sufoc. Dulapul acela a fost martor la toate sărbătorile copilăriei mele, la certurile și împăcările cu tata, la serile când mama îmi citea povești. Cum să-l dau? Dar cum să-i explic Irinei asta?

— Irina, dragă, știu că nu-ți place… Dar pentru mine are valoare sentimentală. Poate găsim o soluție… Poate îl mutăm în balcon?

— În balcon? Să stea acolo să putrezească? Nu! Ori îl dăm, ori nu mai pot locui aici!

Vlad ridică privirea spre mine. Îi văd ochii umezi. Îmi dau seama că nu e doar despre dulap. E despre spațiu, despre control, despre cine decide ce rămâne și ce pleacă din viața noastră.

Noaptea aceea n-am dormit. Am stat pe marginea patului, cu ochii la tavanul scorojit. M-am gândit la mama, la cum ar fi reacționat ea. La cât de greu i-a fost să-și lase casa când s-a mutat la noi după ce tata a murit. Și atunci am simțit o furie mocnită: de ce trebuie să renunț eu mereu? De ce nu pot și copiii ăștia să înțeleagă că trecutul contează?

A doua zi dimineață, Irina a plecat la serviciu fără să mă salute. Vlad a rămas în bucătărie, cu o cafea rece în față.

— Mamă… poate are dreptate Irina. Poate ar trebui să-l dăm.

— Și tu? Tu ce simți?

— Eu… nu știu. Mi-e greu să văd că vă certați din cauza unui dulap.

Am simțit că mă prăbușesc. Am început să plâng, încet, fără zgomot. Vlad s-a ridicat și m-a îmbrățișat.

— Mamă, nu plânge… O să găsim o soluție.

Dar nu era doar despre dulap. Era despre faptul că nu mă mai simțeam acasă în propria casă. Că tot ce am construit o viață întreagă părea să nu mai conteze pentru nimeni.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Irina a început să vorbească tot mai des despre mutat. Vlad era prins la mijloc. Eu mă simțeam tot mai singură. Am încercat să vorbesc cu sora mea, Mariana.

— Lenuța, lasă dulapul! Ce-ți trebuie ție atâtea amintiri? Copiii au nevoie de spațiu!

— Dar Mariana… dacă ar fi fost al tău?

— Aș fi renunțat! Pentru liniștea familiei.

Dar eu nu puteam. Într-o seară, am deschis ușa dulapului și am scos din el o cutie cu fotografii vechi. Am început să le răsfoiesc: eu copil, mama tânără, tata zâmbind larg la o masă de Paște. Am plâns iar.

În weekend, Vlad și Irina au venit acasă cu un anunț:

— Mamă, am găsit un apartament cu două camere aproape de parc. Ne mutăm luna viitoare.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am încercat să zâmbesc.

— Să fiți fericiți…

După ce au plecat, am rămas singură cu dulapul meu vechi și cu liniștea apăsătoare a casei goale. M-am întrebat dacă n-am greșit undeva — dacă n-ar fi trebuit să renunț mai ușor la trecut pentru a păstra prezentul viu.

Peste câteva zile, Vlad m-a sunat:

— Mamă… îmi pare rău că am plecat așa. Dar poate ai dreptate: uneori ne agățăm prea tare de lucruri sau de oameni și uităm să ne ascultăm unii pe alții.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi și m-am gândit: oare cât valorează cu adevărat un dulap vechi? Și câte familii s-au destrămat din cauza unor lucruri aparent mărunte?

Poate că nu e vorba doar despre mobilă sau spațiu — ci despre cât suntem dispuși să dăm din noi pentru liniștea celor dragi. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi renunțat la trecut sau ați fi luptat pentru el?