Între grijă și regret: Povestea unei mame care a trecut linia

— De ce ai făcut asta, mamă? De ce nu m-ai lăsat să rezolv singur?

Vocea lui Radu răsuna în bucătărie, spartă de ecoul farfuriei pe care o lăsase pe masă cu un gest nervos. Mă uitam la el, fiul meu, bărbat în toată firea, dar în ochii mei tot copilul acela cu obraji rumeni și genunchi juliți. Îmi tremurau mâinile pe șorțul vechi, acela pe care îl purtam mereu când găteam sarmale, sperând că mirosul îi va aminti de casă.

— Radu, eu doar… nu răspundeai la telefon de două zile! M-am speriat. Știi cum e lumea asta… Atâtea se întâmplă!

— Și ai sunat-o pe Irina? Pe fata aia care mă ajută să cunosc pe cineva? Tu realizezi cât de penibil m-ai făcut să mă simt?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să-l rănesc. Doamne, cât aș fi dat să pot da timpul înapoi! Dar nu puteam. În mintea mea, totul părea logic: dacă nu răspunde, poate i s-a întâmplat ceva. Și Irina era singura legătură pe care o aveam cu viața lui nouă, cu încercările lui de a-și găsi pe cineva.

Totul a început după ce Radu s-a mutat la București. Eu și soțul meu, Gică, am rămas în apartamentul nostru mic din Ploiești. Radu venea rar acasă, iar când venea, era mereu grăbit. Nu vorbea despre viața lui personală. Îl vedeam obosit, uneori trist, dar nu voia să-mi spună nimic. Am încercat să-l ajut cum am știut: îi trimiteam pachete cu mâncare, îi făceam rost de haine bune de la rude, îi dădeam bani când puteam.

Apoi, într-o zi, mi-a spus că a apelat la o fată, Irina, care îl ajută să cunoască fete serioase. Am fost uimită și puțin sceptică. În mintea mea, încă mai credeam că dragostea se găsește la coadă la lapte sau la o nuntă în sat. Dar am tăcut. Am vrut să-i arăt că am încredere în el.

Dar când nu mi-a răspuns două zile la rând… Am simțit că mă sufoc. Gică mi-a spus să-l las în pace, că e mare și știe ce face. Dar eu nu puteam. Așa că am căutat numărul Irinei în agenda veche și am sunat-o.

— Bună ziua, Irina? Sunt mama lui Radu… Scuzați-mă că vă deranjez, dar nu știți dacă e bine? Nu-mi răspunde la telefon și sunt îngrijorată…

Irina a fost politicoasă, dar distantă.

— Doamnă Viorica, din păcate nu pot să vă dau detalii despre clienții mei. Sunt sigură că Radu vă va suna când poate.

Am simțit atunci o rușine care m-a ars pe dinăuntru. Dar era prea târziu.

Când Radu a aflat — nu știu cum — a venit acasă furios. A spus că i-am încălcat intimitatea, că l-am făcut de râs în fața Irinei și că nu mai are chef să continue cu întâlnirile aranjate.

— Mamă, tu nu vezi că eu încerc să-mi fac viața? Nu vreau să fiu băiatul mamei toată viața! Lasă-mă să greșesc singur!

Am plâns toată noaptea aceea. Gică m-a ținut în brațe și mi-a spus că trebuie să-l las să crească. Dar cum să faci asta când inima ta bate pentru el mai tare decât pentru tine?

A doua zi am încercat să vorbesc cu el.

— Radu, iartă-mă… Nu am vrut decât să știu că ești bine. Poate am greșit… dar tu ești tot ce am mai scump.

El s-a uitat la mine cu ochii aceia verzi ai tatălui lui.

— Știu că mă iubești, mamă. Dar trebuie să mă lași să trăiesc și eu viața mea. Dacă nu răspund la telefon, poate am nevoie de timp pentru mine. Nu vreau să te rănesc… dar nici tu nu mă lăsa fără aer.

Au trecut câteva zile de atunci. Radu nu mi-a mai scris decât un mesaj scurt: „Sunt bine. Te rog să nu mai suni pe nimeni din jurul meu.”

M-am simțit ca și cum aș fi pierdut ceva ce nici nu știam că pot pierde: încrederea lui. Acum stau seara pe canapea și mă uit la pozele lui mici, de când era copil. Îmi dau seama cât de greu e să fii mamă în România de azi: vrei să-ți protejezi copilul de toate relele lumii, dar riști să-l pierzi tocmai din cauza grijii tale.

Poate că ar trebui să învăț să-mi țin inima în frâu și să-i dau spațiu. Dar cum faci asta când ai crescut cu ideea că familia trebuie să fie mereu împreună?

Mă întreb: unde se termină grija și unde începe controlul? Oare câți dintre noi au trecut prin asta fără să știe cum să repare lucrurile?