Între Ieri și Mâine: Povestea unei Mame în Fața Schimbării

— Nu pot să cred că vrei să vinzi casa asta, Mihai! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi strângeau marginea mesei din bucătărie, ca și cum aș fi putut opri timpul să curgă. Era seară, iar lumina slabă a becului bătea peste fața lui Mihai, făcându-l să pară mai bătrân decât cei treizeci și cinci de ani ai lui.

— Mamă, nu mai are rost să stai singură aici. E frig iarna, acoperișul curge, iar tu nu mai ești tânără… Vreau doar să-ți fie bine, să vii la mine, la București. Să nu-ți mai fie teamă că te prinde noaptea singură sau că nu ai pe cine chema dacă ți se face rău.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era doar niște pereți și-un acoperiș. Era locul unde l-am crescut pe Mihai, unde am râs cu soțul meu, Ion, înainte să-l răpună boala. Fiecare colț avea o poveste: urmele de creion de pe perete, unde Mihai își măsura înălțimea; mirosul de cozonac din bucătărie; cireșul din curte, sub care am plâns când am aflat că Ion nu mai are mult de trăit.

— Tu nu înțelegi… aici e tot ce am! am spus încet, aproape șoptit. Dacă plec, cine mai sunt eu?

Mihai s-a ridicat brusc de pe scaun. — Ești mama mea! Nu casa asta te definește!

Dar eu știam că nu era așa simplu. În satul nostru din Bărăgan, oamenii nu-și lasă casele ușor. Aici fiecare gard are o poveste, fiecare vecin știe totul despre tine. Dacă plec, devin o străină printre străini. Și dacă rămân… rămân singură.

Noaptea aceea n-am dormit. Am stat pe marginea patului, cu ochii la tavanul crăpat, ascultând vântul care bătea în geamuri. M-am gândit la mama mea, cum a murit tot aici, în camera de lângă bucătărie, refuzând să plece la oraș cu sora mea. Atunci am judecat-o aspru. Acum îi simțeam frica și încăpățânarea ca pe o povară moștenită.

Dimineața am găsit o scrisoare de la Mihai pe masă: „Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar nu pot să te las aici singură. Te rog să te gândești.”

Zilele au trecut greu. Vecina mea, tanti Viorica, a venit cu o plăcintă și m-a întrebat ce s-a întâmplat. — Copiii ăștia nu mai știu ce-i rădăcina, zicea ea oftând. Dar poate au dreptate… lumea s-a schimbat.

Am început să văd casa altfel: crăpături în pereți, ușa care scârțâia mereu, soba care abia mai încălzea două camere. Am încercat să-mi imaginez viața la bloc, într-un apartament mic din București, cu Mihai și nora mea, Alina. Oare m-aș simți în plus? Oare aș fi doar o povară?

Într-o duminică, Mihai a venit din nou. — Mamă, hai să mergem împreună la București măcar o săptămână. Să vezi cum e.

Am acceptat cu inima strânsă. În tren, Mihai mi-a povestit despre serviciu, despre cât de greu îi e să facă naveta la fiecare două săptămâni doar ca să mă vadă. — Nu vreau să te pierd ca pe tata…

La București m-am simțit ca o musafiră în propria viață. Alina era politicoasă dar ocupată; nepoata mea, Ilinca, abia dacă mă saluta între două lecții online. Blocul era gălăgios; vecinii nu se cunoșteau între ei; totul mirosea a detergent și a mâncare reîncălzită la microunde.

Într-o seară am auzit-o pe Alina vorbind la telefon: — Nu știu cât rezistăm așa… mama lui Mihai e ok dar simt că nu am intimitate.

M-am întors acasă cu sufletul greu. Mihai a încercat să mă convingă din nou:

— Mamă, gândește-te: aici e greu singură. Dar acolo ai familie.

— Dar familia nu e doar prezență fizică… e și sufletul casei asteia! am izbucnit eu.

În noaptea aceea am visat că Ion mă striga din grădină: „Nu lăsa casa goală!” M-am trezit plângând.

Au urmat luni de frământări. Vecinii au început să vorbească: „Oare pleacă Maria la oraș? Cine va cumpăra casa? O vor dărâma?”

Într-o zi, Mihai a venit cu un agent imobiliar. — E doar să vezi cât valorează casa… Nu trebuie să decizi acum.

Agentul s-a uitat peste tot cu ochi străini și a zis: — E bătrână casa dar are potențial pentru cineva tânăr.

Am simțit că mi se rupe ceva în piept.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat cu Mihai la masă și am plâns amândoi.

— Mamă… eu vreau să fii fericită. Dar nu știu ce-i mai bine pentru tine.

— Nici eu nu știu… Poate că trebuie să aleg între ce am fost și ce pot fi.

Acum stau în pragul casei și privesc cireșul înflorit. Nu știu dacă voi avea puterea să plec sau curajul să rămân. Dar știu că dragostea pentru copilul meu mă sfâșie între două lumi: una care moare încet și una care mă sperie prin necunoscutul ei.

Oare câți dintre noi suntem forțați să alegem între rădăcini și aripi? Și cât din noi pierdem atunci când trebuie să renunțăm la o parte din suflet pentru cei pe care îi iubim cel mai mult?