Între iertare și uitare: Povestea unei mame trădate de propriul fiu

— Cum ai putut, Vlad? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei, iar ochii lui Vlad, fiul meu, erau ațintiți în podea. Avea 22 de ani, dar în clipa aceea părea un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Mamă, nu am vrut să te rănesc… a murmurat el, dar vocea îi era stinsă, ca și cum nici el nu credea ce spune.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când am observat că dispar bani din casă. La început am crezut că uitasem eu unde îi pun. Apoi, când am găsit portofelul golit pentru a treia oară, am știut că ceva nu e în regulă. L-am întrebat pe Vlad, dar el a ridicat din umeri: „Nu știu, mamă, poate ai pierdut.”

În seara aceea, după ce am venit obosită de la serviciu — lucrez ca infirmieră la spitalul din oraș — l-am găsit pe Vlad în camera lui, cu ochii roșii și fața palidă. Pe birou era o seringă. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu voiam să cred. Nu copilul meu! Nu Vlad, care fusese mereu liniștit, studios, visător. Dar realitatea era acolo, crudă și rece.

— Vlad, ce-i asta? am întrebat cu vocea gâtuită.

A încercat să ascundă seringa, dar era prea târziu. A izbucnit în plâns și mi-a mărturisit totul: că a început să consume droguri cu niște prieteni de la facultate, că nu s-a putut opri, că a furat bani din casă ca să-și cumpere doza.

— Mamă, îmi pare rău… Nu știu cum am ajuns aici…

Am simțit că mă sufoc. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Îmi venea să țip, să-l zgudui, să-l fac să înțeleagă cât rău mi-a făcut. Dar nu am putut decât să plâng.

Seara aceea a fost începutul unui coșmar care părea fără sfârșit. Vlad promitea că se lasă, dar îl găseam mereu mințindu-mă. Îmi spunea că merge la cursuri, dar primeam telefoane de la profesori că nu mai vine la facultate. Îi găseam mesaje pe telefon de la tot felul de indivizi dubioși. Am încercat să-l ajut: l-am dus la psiholog, la preot, la un centru de consiliere. Dar el părea tot mai departe de mine.

Tatăl lui Vlad ne-a părăsit când băiatul avea doar 10 ani. De atunci am fost doar noi doi. Am muncit zi și noapte ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele pentru el. Și acum… acum mă simțeam trădată în cel mai crunt mod posibil.

Într-o zi, sora mea, Mariana, a venit la mine:

— Sorina, trebuie să fii tare! Nu-l lăsa să te distrugă! Dacă nu vrea să se schimbe, dă-l afară din casă!

— Cum să-l dau afară? E copilul meu!

— Nu mai e copil! E un bărbat care te minte și te fură!

Am simțit că mă sfâșie pe dinăuntru. O parte din mine voia să-l protejeze cu orice preț; cealaltă parte era furioasă și rănită.

Într-o noapte l-am găsit pe Vlad leșinat în baie. Am sunat la salvare cu mâinile tremurânde. La spital, doctorul m-a privit grav:

— Doamnă Popescu, dacă nu faceți ceva radical, îl pierdeți!

Am stat lângă patul lui ore întregi. Când s-a trezit, i-am spus printre lacrimi:

— Vlad, nu mai pot! M-ai mințit prea mult! Dacă nu te internezi la dezintoxicare, nu mai ai ce căuta acasă!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Bine… O să încerc.

Lunile care au urmat au fost un carusel de speranță și disperare. Vlad a stat internat trei luni. L-am vizitat aproape zilnic. Uneori mă privea cu ură; alteori îmi cerea iertare printre suspine.

Când s-a întors acasă era schimbat: slăbit, tăcut, cu ochii goi. Nu mai era băiatul meu vesel de altădată. Încercam să-l apropii de mine — îi găteam mâncărurile preferate, îi povesteam din copilăria lui — dar între noi rămânea o prăpastie.

Într-o seară l-am auzit vorbind la telefon:

— Nu pot să ies… Mama nu mă lasă nici până la colț!

Am intrat în cameră:

— Vlad, tu chiar nu vezi cât mă doare? Chiar nu-ți pasă?

M-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Mamă… nu știu dacă pot vreodată să repar ce-am stricat…

Au trecut doi ani de atunci. Vlad merge la terapie și are un job part-time la o librărie. Relația noastră e încă fragilă — uneori ne certăm din nimicuri; alteori stăm tăcuți la masă ca doi străini.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că l-am iertat sau dacă ar fi trebuit să-l las să-și ducă singur crucea. Multe nopți încă plâng în pernă și mă întreb: oare dragostea de mamă poate vindeca orice rană? Sau unele trădări sunt prea adânci ca să fie uitate?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar voi? Ce ați face dacă propriul vostru copil v-ar trăda în cel mai dureros mod posibil?