Între încredere și trădare: Strigătul unei mame

— Mama, nu vezi că te minte? De ce nu vrei să mă asculți?
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul ploii care lovește geamul. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea lui, atât de tăioasă, mă face să mă simt mică, vinovată, ca o fetiță prinsă cu minciuna.
— Vlad, te rog… Nu mai ridica tonul la mine. Sorin nu mi-a dat niciun motiv să cred că…
— Nu ți-a dat pentru că nu vrei să vezi!
Îmi mușc buza. Mă doare să-l văd așa, furios, dezamăgit. Parcă nu mai e copilul meu cel blând, cel care venea la mine cu genunchii juliți și ochii plini de lacrimi. Acum e un adolescent care mă privește ca pe un dușman.

Totul a început acum câteva luni, când Sorin a început să vină târziu acasă. Îmi spunea mereu că are mult de lucru la service, că șeful îl ține peste program. La început l-am crezut. Îl vedeam obosit, cu umerii căzuți, dar mereu cu un zâmbet pentru mine. Vlad însă a observat altceva: mirosul de parfum străin pe hainele lui Sorin, mesajele scurte și ascunse pe telefon, privirile furișe când intra în casă.

— L-ai urmărit? îl întreb într-o seară, încercând să nu par isterică.
— Nu trebuie să-l urmăresc ca să-mi dau seama! Nu vezi cum te tratează? Mereu găsește scuze să nu stea cu noi, mereu e nervos când îl întrebi ceva. Și tu… tu îi iei apărarea!

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt prinsă între două lumi: una în care Sorin e bărbatul pe care l-am iubit după ce tatăl lui Vlad ne-a părăsit fără explicații, și alta în care băiatul meu are dreptate și eu sunt oarbă. Mă simt vinovată pentru fiecare clipă în care am ales să cred în Sorin și nu în Vlad. Dar dacă greșesc? Dacă Vlad vede lucruri care nu există, doar pentru că nu l-a acceptat niciodată pe Sorin?

Într-o noapte nu mai pot dormi. Mă ridic din pat și mă uit la telefonul lui Sorin lăsat pe masă. Îl iau în mână, inima îmi bate nebunește. Știu parola — o dată mi-a spus-o râzând. Deschid mesajele. Un nume necunoscut: „Mona”. Mesaje scurte, unele șterse. „Ne vedem mâine?” „Nu pot azi.” „Mi-e dor.”

Simt cum mi se taie respirația. Îmi vine să țip, să arunc telefonul pe geam. Dar mă opresc. Poate e doar o prietenă? Poate exagerez? Îl pun la loc și mă întorc în pat, dar somnul nu mai vine.

A doua zi, la micul dejun, Vlad mă privește cu ochii umflați de nesomn.
— Ai văzut ceva?
Nu răspund. Îmi vine să plâng.
— Mama… eu nu vreau să te văd suferind din nou. Nu vreau să treci iar prin ce ai trecut cu tata.

Mă uit la el și simt cum se rupe ceva în mine. Îmi amintesc nopțile în care plângeam după ce soțul meu a dispărut din viața noastră fără nicio explicație. Cum am încercat să fiu puternică pentru Vlad, cum am jurat că n-o să mai las niciun bărbat să-mi distrugă viața.

Seara îl confrunt pe Sorin.
— Cine e Mona?
Se uită la mine ca și cum i-aș fi cerut să-mi spună un secret de stat.
— O colegă de la service. Ce-i cu ea?
— De ce îi scrii „mi-e dor”? De ce ștergi mesajele?
Se enervează brusc.
— Ce cauți tu în telefonul meu? Asta e problema ta? Că nu ai încredere?

Începem să ne certăm. Vlad ascultă din camera lui, știu asta după felul în care ușa scârțâie ușor. Sorin pleacă trântind ușa. Rămân singură în bucătărie, cu capul pe masă și lacrimile curgând fără oprire.

Trec zilele greu. Sorin nu mai vine acasă două nopți la rând. Vlad încearcă să mă consoleze, dar îl simt distant. Parcă s-a săturat să fie el adultul din casă.

Într-o după-amiază primesc un mesaj de la Sorin: „Trebuie să vorbim.” Vine acasă abătut, cu ochii roșii.
— Am greșit, îmi spune încet. Am fost slab. Mona… nu e doar o colegă.
Simt cum tot universul meu se prăbușește.

Vlad intră în cameră fără să bată.
— Ți-am spus! urlă el către Sorin. Să nu te mai apropii de mama!
Sorin pleacă fără să spună nimic. Rămân eu și Vlad, doi străini uniți doar de suferință.

Trec luni până când reușesc să respir din nou fără durere. Vlad începe să zâmbească din nou, dar între noi a rămas o rană: faptul că n-am avut încredere în el atunci când avea cea mai mare nevoie de mine.

Uneori mă întreb: Oare cât de mult ne poate orbi dragostea? Cât de mult trebuie să suferim ca să învățăm să ne ascultăm copiii? Poate cineva să-mi spună dacă am greșit atât de tare încât nu mai pot repara nimic?