Între iubire și moștenire: O zi care mi-a schimbat familia

— Nu pot să cred că am ajuns aici, șoptesc, cu mâinile strânse pe cana de ceai, privind aburii care se ridică leneș spre tavanul scorojit al bucătăriei. E ora șapte dimineața, iar liniștea din casă e atât de apăsătoare încât aproape că mă doare. Pe hol, aud pașii mamei, grei, ca niște pietre târâte după ea. Intră fără să mă privească, își toarnă cafea și se așază la celălalt capăt al mesei.

— O să vină și Vlad? întreb, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Mama oftează. — A zis că ajunge pe la opt. Să terminăm odată, Ivona. Nu mai pot cu atâta ceartă.

Îmi mușc buza. De când a murit tata, parcă nu mai suntem o familie, ci niște străini care împart aceeași casă. Tata ne-a lăsat apartamentul din centru și casa bătrânească din satul bunicilor. Vlad vrea să vândă tot și să-și ia apartament nou în București. Mama ar vrea să păstreze casa de la țară, iar eu… eu nu știu ce vreau. Poate doar să nu ne pierdem cu totul.

Ușa se deschide brusc și Vlad intră grăbit, cu ochii roșii de nesomn și nervi. — Hai, că nu am toată ziua! Am întâlnire la birou la zece.

— Bună dimineața și ție, îi spun, încercând să păstrez un ton calm.

— Lasă politețurile, Ivona. Hai să vorbim pe bune: vreau partea mea. Nu mă interesează casa de la țară, nu mă interesează amintirile voastre. Vreau banii și gata.

Mama îl privește cu ochii umezi. — Vlad, e casa tatălui tău! Cum poți să vorbești așa?

— Mamă, nu mai suntem copii. Fiecare are viața lui. Eu am nevoie de bani acum. Dacă tu vrei să stai la țară, stai! Dar eu nu vreau să mă leg de trecut.

Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi amintesc verile petrecute la țară, când tata ne ducea la pescuit pe baltă și ne învăța să prindem licurici seara. Cum poate Vlad să uite toate astea?

— Vlad, nu e doar despre bani! E despre familie, despre ce a însemnat locul ăla pentru noi…

El râde scurt, amar. — Familie? De când a murit tata, nu mai suntem o familie. Fiecare trage pentru el.

Mama izbucnește în plâns. — Nu pot să cred că am crescut un copil atât de rece…

— Mamă! strig eu, încercând s-o liniștesc. Vlad, te rog… Nu putem găsi o soluție? Poate păstrăm casa împreună, o folosim în vacanțe…

— Nu mă interesează! Vreau partea mea ACUM! Dacă nu sunteți de acord, mergem la notar și gata!

Tensiunea atârnă între noi ca o funie groasă. Simt că mă sufoc. Mă ridic de la masă și ies pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Privesc blocurile cenușii din jur și mă întreb: chiar atât de ușor se destramă totul?

Telefonul îmi vibrează în buzunar. E mesaj de la Ana, prietena mea cea mai bună: „Ține-te tare! Nu lăsa banii să vă despartă.”

Revin în bucătărie. Mama stă cu capul în mâini, iar Vlad butonează telefonul nervos.

— Bine, zic cu voce joasă. Dacă asta vrei… vindem casa de la țară. Dar vreau să știi că nu e doar o bucată de pământ pentru mine.

Vlad ridică din umeri. — Pentru mine e doar o povară.

Mama oftează adânc. — Să știți că tata ar fi fost trist să vadă asta…

— Tata nu mai e aici! răbufnește Vlad.

Mă uit la el și văd un om obosit, frustrat, prins între ambiții și regrete nespuse. Poate nici el nu știe cum să gestioneze durerea pierderii.

— Vlad… Ți-e dor de tata? întreb încet.

Se uită la mine pentru prima dată cu adevărat. Ochii lui se înmoaie o clipă.

— Nu știu… Poate da… Dar nu vreau să mă gândesc la asta acum.

Trec minute lungi în tăcere. În cele din urmă, semnăm actele preliminare pentru vânzare. Mama plânge încet, iar eu simt că pierd ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.

După ce Vlad pleacă grăbit, mama rămâne privind pe geam.

— Ivona… crezi că am greșit undeva?

O iau de mână și îi șoptesc:

— Poate n-am greșit noi… Poate viața ne-a pus la încercare prea tare.

Seara mă găsește singură în camera mea, privind vechiul album cu poze de familie. Mă întreb dacă peste ani vom regreta deciziile luate azi sau dacă vom găsi puterea să ne iertăm unii pe alții.

Oare cât valorează liniștea sufletului comparativ cu banii? Și ce rămâne dintr-o familie când moștenirea devine mai importantă decât dragostea?