Între Rușine și Libertate: Povestea Mea După Infidelitatea Soțului

— Maria, nu te mai gândi la prostii! Ce-o să zică lumea dacă divorțezi? Ai uitat cine ești și din ce familie provii?
Vocea mamei răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea în modelul vechi al feței de masă. Tata, cu ziarul în mână, nici nu ridica ochii spre mine. Simțeam cum mă sufoc între pereții casei părintești, unde mă refugiasem după ce am aflat că Radu mă înșală cu colega lui de la serviciu, Alina.

Nu știu exact când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când am început să trăim pe pilot automat: el cu serviciul, eu cu copiii și grijile casei. Poate când am încetat să ne mai spunem „te iubesc” sau să ne privim cu adevărat. Dar niciodată nu mi-am imaginat că va ajunge să mă trădeze. Când am găsit mesajele pe telefonul lui, am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am plâns ore întregi, apoi am făcut bagajul și am plecat cu copiii la ai mei.

— Nu poți să-l lași așa, Maria! Toți bărbații mai calcă strâmb. Important e să-ți vezi de familie, nu de orgoliu, mi-a spus tata fără să mă privească.

M-am simțit mică, neînsemnată, ca o fetiță certată pentru o notă proastă. Dar eu nu mai eram copil. Aveam 35 de ani, doi copii și o inimă frântă. În fiecare seară, după ce îi culcam pe Vlad și pe Ilinca, mă uitam la tavan și mă întrebam: „Oare chiar nu merit mai mult?”

Radu a venit după câteva zile să mă roage să mă întorc acasă. A plâns, mi-a promis că a fost doar o greșeală, că nu va mai repeta niciodată. Am vrut să-l cred, dar imaginea mesajelor dintre el și Alina mă bântuia. „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să te văd diseară” — cuvinte pe care nu mi le mai spusese mie de ani buni.

— Maria, gândește-te la copii! Ce vină au ei? Ce exemplu le dai dacă pleci? a insistat mama.

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar eram egoistă. Poate că fericirea mea nu conta atât de mult cât liniștea copiilor sau reputația familiei. Dar în fiecare dimineață când mă uitam în oglindă, vedeam o femeie tristă, obosită, care se preface că totul e bine.

Într-o zi, la școală, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, tu îl mai iubești pe tati?
Am rămas fără cuvinte. Copiii simțeau tensiunea dintre noi, oricât încercam să ascund adevărul.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am ieșit pe balconul apartamentului nostru mic din cartierul Militari și am privit luminile orașului. Mi-am adus aminte de visele mele din tinerețe: voiam să fiu profesoară de română, să scriu poezii, să călătoresc. Unde dispăruse fata aceea curajoasă?

A doua zi am decis să merg la consiliere psihologică. Nu i-am spus nimic mamei — ar fi zis că sunt nebună sau că „psihologii sunt pentru cei slabi”. Dar acolo, în cabinetul doamnei Drăgan, am putut să plâng fără rușine și să spun tot ce mă apăsa.

— Maria, ai dreptul să fii fericită. Nu ești responsabilă pentru greșelile altora. Ai voie să alegi pentru tine, mi-a spus ea blând.

Cuvintele ei au început să sape încet în zidul de rușine și vinovăție pe care îl ridicasem în jurul meu.

În timp ce încercam să-mi găsesc curajul să iau o decizie, presiunile din familie creșteau. Sora mea mai mare, Simona, mă suna zilnic:
— Nu fi proastă! O să-ți pară rău dacă rămâi singură cu doi copii! Cine te mai ia pe tine la vârsta asta?

Prietenii mei erau împărțiți: unii îmi spuneau să lupt pentru familie, alții mă îndemnau să plec cât mai repede.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu a venit la mine cu un buchet de flori și ochii roșii de plâns:
— Maria, nu pot fără tine! Îmi pare rău… Nu știu ce-a fost cu mine. Te rog… Dă-mi o șansă!

Am simțit milă pentru el, dar și furie pentru tot ce trăisem în ultimele luni. L-am privit în ochi și i-am spus:
— Radu, nu știu dacă pot să te iert. Nu știu dacă vreau să trăiesc toată viața cu frica asta… Poate merităm amândoi ceva mai bun.

A plecat fără să spună nimic. În noaptea aceea am plâns până dimineața.

Au trecut luni de zile până am avut curajul să iau o decizie. Am ales să divorțez, în ciuda tuturor presiunilor. Familia mea a fost devastată; mama nu mi-a vorbit luni întregi. Tata m-a privit ca pe o străină.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit un job part-time la o librărie din centru și am început cursuri de scriere creativă online. Copiii s-au obișnuit cu noua situație și au rămas aproape de tatăl lor.

Nu spun că a fost ușor sau că nu am regrete. Sunt zile când mă simt singură sau când mă întreb dacă am făcut bine. Dar acum pot să mă uit în oglindă fără rușine.

Poate că fericirea nu e un drept garantat — dar e o alegere pe care trebuie s-o facem pentru noi înșine.

Oare câte femei ca mine trăiesc încă în umbra rușinii și a compromisului? Oare cât timp vom mai lăsa tradiția și frica de gura lumii să ne decidă viețile? Voi ce ați fi făcut în locul meu?