Între tăcere și strigăt: Povestea unei familii la marginea prăpastiei

— Nu, nu, nu… nu acum, te rog… am șoptit în întuneric, cu telefonul tremurând în palmă. Era ora 2:13 dimineața, iar vocea mamei, spartă de plâns, mi-a spus doar atât: „Tatăl tău… nu mai poate respira. Sună la salvare!”

Într-o secundă, tot ce credeam că e stabil în viața mea s-a prăbușit. M-am ridicat din pat ca un automat, am bâjbâit după pantaloni și chei, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Pe drum spre casă, am sunat-o pe Irina, sora mea. A răspuns după al treilea apel, vocea ei somnoroasă și iritată: „Ce s-a întâmplat? De ce mă suni la ora asta?”

— Tata… e rău. Vin acasă. Tu?

— Nu pot acum, am mâine prezentare la serviciu. Sună-mă dacă e ceva grav.

Am închis fără să-i răspund. În noaptea aceea, am stat pe holul spitalului cu mama, ținând-o de mână, în timp ce medicii alergau pe coridoare. Tata a făcut infarct. A supraviețuit, dar ceva s-a rupt atunci — nu doar în el, ci și între noi toți.

Zilele următoare au fost un carusel de griji, telefoane, drumuri între casă și spital. Irina venea rar și doar pentru câteva minute. Când apărea, aducea cu ea un aer de vinovăție amestecat cu iritare.

— Nu pot să lipsesc de la birou, nu înțelegi? Dacă pierd proiectul ăsta, totul se duce de râpă! — mi-a spus într-o seară, când i-am reproșat că nu stă mai mult cu tata.

— Și dacă tata moare? Atunci ce mai contează proiectul?

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Nu vă certați, vă rog… Nu acum.

Dar nu ne-am putut opri. Fiecare zi aducea o nouă tensiune: cine merge la farmacie, cine stă cu tata noaptea, cine face cumpărăturile. Eu am început să lipsesc tot mai mult de la serviciu. Șeful meu, domnul Popescu, m-a chemat într-o zi în birou:

— Vlad, știu că ai probleme acasă, dar nu poți lipsi la nesfârșit. Avem nevoie de tine aici.

Am dat din cap și am ieșit fără să spun nimic. În drum spre casă m-am gândit: „Cine are nevoie mai mare de mine? Familia sau serviciul?”

Tata s-a întors acasă după două săptămâni. Era alt om: slab, palid, speriat de fiecare bătaie a inimii lui. Mama s-a transformat într-o umbră care se mișca între bucătărie și dormitorul lui. Irina venea tot mai rar. Eu am început să mă simt ca un străin în propria viață.

Într-o seară, când am ajuns acasă după o zi lungă la serviciu (unde abia mă ținusem pe picioare), mama m-a întâmpinat cu ochii goi:

— Vlad, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici.

Am vrut să-i spun că și eu simt la fel, dar n-am avut putere. M-am dus la tata și l-am găsit privind pe geam, cu mâinile tremurânde.

— Vlad… tu crezi că o să mai fiu vreodată ca înainte?

Nu i-am răspuns. Cum să-i spun că nici eu nu mai sunt ca înainte?

În weekendul următor am încercat să organizez o masă în familie. Am gătit împreună cu mama sarmale și am pus masa frumos. Irina a venit târziu și a stat cu ochii în telefon tot timpul.

— Poți să-l lași măcar acum? — i-am spus printre dinți.

— Nu vezi că încerc să rezolv ceva important?

Tata a încercat să destindă atmosfera:

— Lăsați-o pe Irina… fiecare are problemele lui.

Dar masa s-a terminat repede și Irina a plecat fără să spună prea multe. După ce a ieșit pe ușă, mama a izbucnit:

— Nu mai suntem o familie! Fiecare trage în altă parte…

Am simțit atunci că tot ce făceam era inutil. Am început să mă trezesc noaptea cu inima strânsă, gândindu-mă dacă nu cumva greșesc undeva. La serviciu eram absent; acasă eram obosit și irascibil. Prietena mea, Anca, m-a întrebat într-o seară:

— Vlad, tu mai știi cine ești? Sau ai devenit doar „fiul bolnavului”, „fratele ocupat”, „băiatul care rezolvă tot”?

N-am știut ce să-i răspund. M-am uitat la ea și am simțit că mă prăbușesc.

Au trecut luni de zile așa — fiecare zi o luptă surdă între tăcere și strigăt. Tata s-a mai întremat puțin, dar nu a mai fost niciodată același. Irina a început să vină din ce în ce mai rar acasă; mama s-a retras în tăcerea ei dureroasă; eu am rămas prins între toți și nimeni.

Într-o seară de toamnă târzie, când frunzele băteau în geam ca niște degete reci, am stat singur în bucătărie și am plâns pentru prima dată după mult timp. Am realizat că familia mea nu s-a destrămat dintr-odată — ci puțin câte puțin, printre griji, reproșuri nerostite și tăceri apăsătoare.

Acum mă întreb: oare câte familii trăiesc așa — „aproape bine”, dar atât de departe unii de alții? Și dacă nu găsim curajul să vorbim despre ce doare cu adevărat… cum putem spera să ne regăsim?