Invitatia care nu a mai venit niciodata

— Nu pot să cred, Ana! Cum ai putut să faci asta? Glasul mi-a ieșit răgușit, aproape șoptit, dar încărcat de toată durerea pe care o simțeam în piept. Mă uitam la ea, la fata pe care am crescut-o de la șase ani, și nu-mi venea să cred că stătea în fața mea cu ochii în pământ, evitându-mi privirea.

— Mirela… nu e momentul, te rog. Nici măcar nu trebuia să afli așa, a murmurat ea, jucându-se nervos cu verigheta proaspăt pusă pe deget.

Eram în fața blocului, într-o seară răcoroasă de aprilie. Tocmai aflasem de la vecina de la trei că Ana s-a măritat. Fără să mă invite. Fără să-mi spună. Fără să-mi dea măcar un mesaj. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. M-am repezit la ea, am sunat-o, am rugat-o să ne vedem. Și acum eram aici, în fața ei, încercând să înțeleg ce am făcut greșit.

— Ana, am fost lângă tine când ai avut febră mare și plângeai după mama ta. Ți-am făcut pachețel pentru școală în fiecare dimineață. Ți-am cumpărat rochia aia roz pentru serbare, deși nu aveam bani nici de pâine. Cum ai putut să mă lași pe dinafară?

Ea a ridicat din umeri, cu ochii umezi:

— Nu știu… E complicat. Tata a zis că e mai bine așa. Mama adevărată a vrut să fie doar ea acolo. N-am vrut scandal.

Mi s-au tăiat picioarele. Tata… adică soțul meu, Sorin. Bărbatul cu care am împărțit totul timp de 18 ani. El a fost de acord să fiu exclusă? M-am simțit trădată din toate părțile.

— Și tu? Tu ce ai vrut?

A tăcut. Apoi a ridicat privirea spre mine și am văzut în ochii ei o vinovăție pe care nu o va putea spăla niciodată:

— Nu știu ce am vrut. Poate doar să nu supăr pe nimeni…

Am izbucnit în plâns. M-am întors și am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, fiecare pas era mai greu decât cel dinainte. În minte îmi răsunau toate momentele noastre împreună: când i-am pansat genunchiul julit, când i-am citit povești până adormea, când am stat nopți întregi lângă patul ei la spital.

Acasă, Sorin mă aștepta cu o privire vinovată.

— Mirela, te rog… Nu e vina mea. Ana a vrut liniște la nuntă.

— Liniște? Liniște pentru cine? Pentru fosta ta soție care ne-a lăsat baltă când Ana avea cinci ani? Pentru tine, ca să nu te cerți cu ea? Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta?

Sorin a oftat și s-a așezat pe marginea patului:

— Știi cum e… O mamă e o mamă. Oricât ai încerca tu…

M-am simțit ca o străină în propria casă. Am început să mă întreb dacă toți anii ăștia au fost doar o iluzie. Dacă dragostea pe care am dat-o nu a contat niciodată cu adevărat.

A doua zi dimineață, m-am dus la serviciu ca un robot. Colegele mă priveau ciudat; probabil auziseră deja bârfele din cartier. La pauză, Irina s-a apropiat de mine:

— Mirela, nu te necăji… Copiii vitregi sunt nerecunoscători uneori. Și eu am trecut prin asta cu băiatul lui Vasile.

Am zâmbit forțat și mi-am înghițit lacrimile. Dar nu era vorba doar de nerecunoștință. Era vorba de identitate, de locul meu în viața Anei. De ce nu am fost niciodată „mama” ei cu adevărat?

Seara, după ce am stat ore întregi uitându-mă la poze vechi cu Ana micuță, am decis să-i scriu o scrisoare:

„Ana,
Nu știu dacă vei citi vreodată rândurile astea sau dacă vei înțelege vreodată cât de mult te-am iubit. Poate că nu am sângele tău, dar inima mea te-a primit ca pe propriul copil. Am greșit mult, poate am fost prea severă uneori sau prea protectoare… Dar tot ce am făcut a fost din dragoste. Să nu mă inviți la nuntă a fost ca și cum ai fi șters toți anii noștri împreună cu un burete rece și aspru. Sper să fii fericită și să nu regreți niciodată deciziile luate.”

Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o la ușa ei. Nu mi-a răspuns niciodată.

Au trecut luni de atunci. Sorin s-a retras tot mai mult în el însuși; parcă ne evităm reciproc ca doi străini care împart aceeași casă din obligație. Eu m-am refugiat în muncă și în grija pentru mama mea bolnavă.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu doamna Lidia, fosta dirigintă a Anei:

— Mirela dragă, ce fată frumoasă ai crescut! S-a văzut mereu că ai pus suflet…

Am zâmbit trist:

— Poate că sufletul meu n-a fost destul.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă uit la poza Anei de la serbarea din clasa întâi. Zâmbește larg, cu două codițe împletite stângaci chiar de mine.

Mereu m-am întrebat: ce definește o mamă? Sângele sau anii de sacrificiu? Dragostea sau recunoașterea? Poate că răspunsul nu există… Sau poate îl găsiți voi pentru mine?