Irina, mama din umbră: Povestea unei iubiri necondiționate într-un București nemilos

— Nu vreau să vii la serbarea de la școală, mami. Te rog! Ana mi-a spus-o cu voce joasă, dar fiecare cuvânt a căzut ca o piatră în sufletul meu. Era a treia oară luna asta când încerca să mă țină departe de evenimentele importante din viața ei. Am simțit cum mi se strânge inima, dar am zâmbit forțat, încercând să nu las lacrimile să-mi inunde ochii.

— De ce, puiule? am întrebat, deși știam deja răspunsul. Privirea ei a fugit spre podea, rușinată.

— Pentru că… pentru că nu ai haine frumoase ca mama Ioanei și nici nu vii cu mașina. Toți râd de mine când vii cu tramvaiul și… și tata vine mereu cu Andreea, cu mașina aia nouă… E altfel.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, încercând să-mi adun gândurile. Era adevărat: după divorț, viața noastră se schimbase radical. Fostul meu soț, Vlad, își refăcuse viața cu Andreea, o femeie elegantă, mereu aranjată, care lucra în publicitate și avea bani. Ana era fascinată de noua ei familie: vacanțe la munte, haine de firmă, petreceri fastuoase. Eu rămăsesem cu un apartament mic în Drumul Taberei și un salariu modest de educatoare la grădiniță.

În fiecare dimineață mă trezeam înainte de răsărit ca să-i pregătesc Anei pachetul pentru școală. Îi puneam mereu o vorbă bună în buzunar, dar simțeam că nu mai ajunge la ea. În ultima vreme, tăcerea dintre noi devenise apăsătoare. Seara, când venea acasă de la tatăl ei, nu mai povestea nimic. Se închidea în camera ei și vorbea pe WhatsApp cu prietenele.

Într-o zi, am găsit pe masa din sufragerie o invitație la ziua unei colege. Pe spate era scris cu pixul: „Să nu vii cu mama ta aia săracă.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să-i spun Anei că nu contează ce spun ceilalți copii, că eu o iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar când am intrat în camera ei, am găsit-o plângând.

— Ana, ce s-a întâmplat?

— Nimic! Lasă-mă în pace! Nu vreau să vorbesc!

Am ieșit încet, cu sufletul făcut bucăți. M-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea mea nu era suficientă? Oare ar fi trebuit să accept mai multe ore suplimentare ca să-i pot cumpăra haine mai bune? Dar cine avea grijă de ea atunci?

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele și am stins lumina în bucătărie, am auzit-o pe Ana vorbind la telefon:

— Da, tata vine să mă ia mâine. Nu, nu stau la mama în weekendul ăsta… E nașpa aici. Mereu miroase a mâncare veche și n-are Netflix.

Am simțit cum mă sufoc de durere. M-am dus la fereastră și am privit luminile orașului. Bucureștiul era rece și indiferent la suferința mea. Mi-am amintit de copilăria mea la țară, de mama care muncea pe brânci ca să ne țină la școală. Atunci nu aveam nimic, dar eram fericiți împreună.

Într-o duminică ploioasă, Ana s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. Era udă leoarcă și tremura.

— Ce s-a întâmplat?

— Tata a uitat că are o întâlnire cu Andreea și m-a lăsat la mall… Am stat două ore singură până m-am plictisit și am venit acasă pe jos.

Am luat-o în brațe fără să spun nimic. Pentru prima dată după mult timp, nu s-a tras înapoi.

— Îmi pare rău că nu pot să-ți ofer tot ce vrei… Dar te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Ana a oftat adânc.

— Știu… Dar mi-e greu când toți ceilalți au totul și eu… eu trebuie să mă prefac că nu contează.

Am stat mult timp îmbrățișate. În acea seară i-am făcut clătite și am râs împreună uitându-ne la un film vechi pe laptopul meu prăfuit.

A doua zi dimineață am găsit pe frigider un bilet: „Te iubesc, mami! Scuze că am fost rea.”

Viața noastră nu s-a schimbat peste noapte. Sărăcia tot acolo era, iar privirile pline de dispreț ale părinților bogați din fața școlii tot mă urmăreau. Dar ceva se schimbase între mine și Ana: o fisură mică prin care lumina începea să pătrundă din nou.

Într-o zi, la serbarea de final de an, Ana a venit la mine și m-a luat de mână în fața tuturor.

— Ea e mama mea! Și e cea mai bună mamă din lume!

Am plâns atunci fără rușine. Am știut că lupta mea pentru demnitate nu fusese în zadar.

Acum mă întreb: câte mame ca mine trăiesc în umbră, rușinate de sărăcia lor? Oare când vom învăța să vedem adevărata valoare a unui om? Poate că dragostea e singurul lucru care ne poate salva.