„Irina, poți să-l iei pe bunicul la tine?” – O poveste despre sacrificiu, regăsire și legăturile de familie
— Irina, te rog, nu mai pot! Nu mai pot, pur și simplu! vocea lui Vlad tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era vineri seară, tocmai terminasem de pus vasele în mașina de spălat și mă pregăteam să mă prăbușesc pe canapea. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund oboseala. — Bunicul… Nu mai pot să am grijă de el. Copiii sunt bolnavi, Andreea lucrează peste program, eu sunt terminat. Poți să-l iei la tine măcar o săptămână? Am ezitat. Apartamentul meu cu două camere abia îmi ajungea mie și fiicei mele, Mara. Dar nu puteam să-l refuz pe Vlad. Știam cât de greu îi era după ce mama a murit anul trecut și tata s-a stins la scurt timp. Bunicul rămăsese singurul nostru sprijin, dar și povara noastră comună.
— Bine, adu-l mâine dimineață, am zis, fără să-mi dau voie să mă gândesc prea mult.
A doua zi, bunicul a intrat pe ușă cu o sacoșă veche și un zâmbet timid. — Sărut-mâna, Irina! Nu vreau să deranjez… — Nu deranjezi, bunicule, i-am răspuns, deși în minte îmi făceam deja calcule: unde va dormi? Cum voi reuși să lucrez de acasă cu el prin preajmă? Mara s-a uitat la el cu ochii mari: — Bunicule, știi să faci clătite?
— Oho, știu să fac de toate! a râs el și pentru o clipă am văzut licărirea tânărului vesel care fusese odată.
Primele zile au fost grele. Bunicul uita lucruri simple: unde e baia, unde țin ceaiul. Mara se plângea că nu are loc de joacă. Eu mă trezeam noaptea cu griji: dacă se îmbolnăvește? Dacă cade? Dacă nu mă descurc?
Într-o după-amiază ploioasă, l-am găsit pe bunicul privind pe geam la curtea blocului. — Ce faci, bunicule? — Mă uit la pământul ăsta… E păcat că nimeni nu-l folosește. Pe vremea mea, fiecare petic de pământ era grădină.
M-am uitat și eu: un colț de iarbă năpădit de buruieni, între două scări de bloc. — Dacă vrei, putem încerca să plantăm ceva acolo, am zis fără prea mult entuziasm.
Ochii lui s-au luminat. — Serios? Ai fi de acord?
A doua zi a venit cu Mara de mână și cu o pungă de semințe vechi. Au început să sape cu o lopățică de plastic și să planteze ceapă verde și pătrunjel. Vecinii se uitau ciudat la noi, dar nu-mi păsa. Pentru prima dată după mult timp, Mara râdea din toată inima.
Seara, bunicul mi-a povestit despre copilăria lui la țară: cum mergea cu vacile pe dealuri, cum a construit singur o fântână la 14 ani. Am simțit un nod în gât. Îmi aminteam vag acele povești din copilărie, dar acum le vedeam altfel. — Știi, Irina, viața e ca o grădină: dacă nu ai grijă de ea, se umple de buruieni.
În zilele următoare am început să cobor și eu cu ei. Am curățat pământul împreună, am plantat roșii și busuioc. Mara a făcut o sperietoare dintr-o păpușă veche. Bunicul era în elementul lui: dădea sfaturi tuturor copiilor din bloc care veneau curioși.
Dar liniștea nu a durat mult. Vlad m-a sunat într-o seară: — Irina, trebuie să-l iau înapoi pe bunic. Andreea zice că nu e normal să-l lași acolo jos cu copiii altora. Ce-or zice vecinii? — Vlad, aici e fericit! Nu vezi că s-a schimbat? — Nu contează! Lumea vorbește… Și oricum nu e treaba ta să ai grijă de el mereu!
M-am enervat: — Dar a cui e treaba? A ta? A nimănui? Să-l lăsăm să moară singur într-o cameră?
Am închis telefonul plângând. Bunicul m-a găsit în bucătărie cu ochii roșii. — Irina, nu te certa cu fratele tău din cauza mea… Eu pot merge oriunde.
— Nu e vorba despre asta! E vorba că nimeni nu vrea să-și asume nimic! Toți fugim de responsabilitate…
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama și la tata, la cât ne-au sacrificat pentru noi și cum acum ne împiedicăm de orgolii și rușinea față de „ce zice lumea”.
A doua zi am decis: bunicul rămâne la mine cât va vrea el. Am ieșit împreună în grădină și am plantat flori galbene pentru mama.
Vecinii au început să ne salute mai des. Unii au adus răsaduri, alții au venit cu copiii lor. Grădina noastră mică a devenit locul unde oamenii se opreau să vorbească despre viață și despre părinții lor bătrâni.
Bunicul mi-a spus într-o zi: — Irina, ai făcut aici mai mult decât o grădină. Ai făcut o familie nouă.
Acum îl privesc cum stă pe bancă lângă Mara și îi povestește despre stele. Mă întreb: oare câți dintre noi își dau timp să asculte poveștile bătrânilor lor? Sau îi lăsăm singuri, convinși că avem mereu ceva mai important de făcut?
Poate că adevărata moștenire nu e ce lăsăm copiilor noștri, ci timpul pe care îl petrecem împreună acum. Voi ce credeți? Cât valorează o oră petrecută lângă cei dragi?