La 48 de ani, din nou mamă: Povestea unei alegeri neașteptate

— Tu glumești, nu? La vârsta asta? Ce-o să spună lumea? — vocea surorii mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau pe cana de porțelan, iar ochii îi erau larg deschiși, ca și cum aștepta să mă văd dărâmată de propriile mele cuvinte.

Nu glumeam. Testul era acolo, pe masă, cu cele două liniuțe roz care îmi schimbaseră viața într-o clipă. Aveam 48 de ani, două fete mari — Ana și Irina — și un divorț proaspăt care încă mă durea ca o rană deschisă. După douăzeci de ani de căsnicie cu Viorel, crezusem că viața mea va fi liniștită, previzibilă, cu seri lungi de lectură și cafea cu prietenele. Dar iată-mă aici, cu inima bătând nebunește, între panică și o bucurie vinovată.

— Mariana, nu știu ce să fac… — am șoptit, simțind cum lacrimile îmi urcă în ochi. — Nu mi-am imaginat niciodată că o să trec iar prin asta. Oare sunt egoistă dacă păstrez copilul?

Ea a oftat adânc și a dat din cap a neîncredere.

— Nu te gândi doar la tine! Ai aproape cincizeci de ani! Ce-o să creadă Ana și Irina? Ce-o să spună vecinii? Și dacă pățești ceva la naștere? Nu ești prea bătrână pentru așa ceva?

Cuvintele ei mă loveau ca niște pietre aruncate în apă. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, unde aerul rece al dimineții m-a trezit din amețeala gândurilor. Priveam blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și mă întrebam: chiar contează atât de mult ce spune lumea?

În acea zi, am decis să nu spun nimănui altcuiva. Am mers la medicul ginecolog, doamna Drăghici, o femeie blândă care m-a privit lung peste ochelari.

— Ești sănătoasă pentru vârsta ta, dar trebuie să fii conștientă de riscuri. Sarcina la această vârstă nu e o joacă. Dar… dacă tu simți că poți și vrei, eu te susțin.

Am ieșit din cabinet cu un amestec de teamă și speranță. În drum spre casă, am trecut pe lângă parcul unde obișnuiam să le plimb pe fete când erau mici. Mi-am amintit râsetele lor, mirosul de iarbă proaspătă și sentimentul acela unic de a fi mamă. Oare mai puteam fi mamă încă o dată?

Când le-am spus fetelor, reacțiile au fost opuse. Ana, cea mare, a izbucnit:

— Mamă, tu realizezi ce faci? Cum să ai copil la vârsta asta? O să râdă toți colegii mei! O să creadă că ai înnebunit!

Irina însă s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat.

— Dacă tu simți că poți, eu sunt alături de tine. Poate e un semn că viața ta nu s-a terminat odată cu divorțul.

În zilele care au urmat, am simțit privirile vecinilor când ieșeam la cumpărături sau la plimbare. Doamna Stanciu de la etajul trei șușotea cu altcineva pe scară:

— Ai auzit? Lenuța e gravidă! La vârsta ei! Ce rușine…

M-am simțit mică, rușinată, ca o adolescentă prinsă cu minciuna. Dar în același timp, undeva adânc în sufletul meu, creștea o lumină caldă: poate că nu era rușine, ci curaj.

Pe măsură ce burtica începea să se vadă, Mariana a început să mă viziteze mai des. Îmi aducea supă caldă sau fructe și mă întreba dacă am nevoie de ceva. Într-o seară, când stăteam împreună pe canapea, mi-a spus încet:

— Poate am fost prea dură la început. Mi-a fost frică pentru tine… Dar văd că ești mai puternică decât credeam.

Am zâmbit printre lacrimi. Era greu. Fiecare zi era o luptă cu oboseala, cu grijile legate de sănătate și cu gura lumii. Dar era și o bucurie nouă: primele mișcări ale bebelușului, primele cumpărături pentru el, speranța că viața poate începe din nou oricând.

Viorel a aflat întâmplător de la Ana. M-a sunat într-o seară:

— Lenuța… E adevărat? Ai rămas însărcinată? Cu cine?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Nu contează cu cine. Contează doar că vreau copilul acesta.

A tăcut mult timp la telefon.

— Sincer… nu știu dacă să te felicit sau să-ți spun că ai luat-o razna. Dar… dacă ai nevoie de ceva pentru fete sau pentru tine… sunt aici.

Nu mă așteptam la asta din partea lui. Poate că oamenii pot surprinde chiar și după douăzeci de ani împreună.

Lunile au trecut greu. Am avut momente când am vrut să renunț — când durerile de spate nu mă lăsau să dorm sau când Ana refuza să vorbească cu mine zile întregi. Dar Irina venea seara la mine în pat și-mi punea mâna pe burtică:

— Mamă, cred că va fi băiat. Să-l cheme Radu, ca pe tataia?

Am râs printre lacrimi.

Când l-am născut pe Radu, la începutul lui martie, am simțit că tot greul a meritat. Era micuț și firav, dar sănătos. Când l-am ținut prima dată în brațe, am știut că viața mea nu se terminase după divorț — ci abia atunci începea un nou capitol.

Astăzi, când îl privesc cum doarme liniștit în pătuțul lui alb, mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima chiar și atunci când toți ceilalți ne spun că e prea târziu? Poate fericirea nu ține cont nici de vârstă, nici de gura lumii… Voi ce credeți?