La cincizeci de ani am aflat că voi fi mamă: povestea unei alegeri împotriva tuturor

— Tu glumești, nu-i așa? a izbucnit fiica mea, Irina, cu ochii mari, plini de uimire și revoltă. Stătea în picioare în mijlocul bucătăriei, cu mâinile în șolduri, în timp ce eu mă uitam la testul de sarcină pe care îl țineam strâns în palmă. Tremuram. Nu de frig, ci de teamă. Aveam cincizeci de ani și tocmai aflasem că sunt însărcinată.

Soțul meu, Viorel, a rămas mut. S-a așezat pe scaunul vechi de lângă masă și și-a pus capul în mâini. „Nu se poate… la vârsta asta… ce-o să zică lumea?”

Lumea. Mereu lumea. Mereu părerile altora. M-am simțit mică, rușinată, ca o adolescentă prinsă cu minciuna. Dar eu nu mințisem. Era adevărul meu, crud și neașteptat.

În acea seară, Irina a trântit ușa și a plecat fără să spună nimic. Viorel nu mi-a vorbit până dimineață. Am dormit singură, cu ochii în tavan, ascultând cum ploaia lovea geamul și încercând să-mi imaginez ce va urma. M-am întrebat dacă Dumnezeu nu glumește cu mine sau dacă viața vrea să-mi dea o ultimă lecție.

A doua zi, mama m-a sunat. „Ce-ai făcut, Marioara? La vârsta ta? Nu ți-e rușine? O să râdă tot satul de noi!”

Am simțit cum mă sufoc. De ce trebuia să-mi fie rușine? De ce o minune ar trebui să fie o povară? Dar nu am avut curaj să-i răspund. Am tăcut și am ascultat-o cum îmi spunea că trebuie să mă gândesc la familie, la nepoți, la reputație.

Zilele au trecut greu. Vecinele au început să mă ocolească sau să mă privească lung când ieșeam la poartă. Am auzit-o pe tanti Florica spunându-i Mariei: „Ai auzit? Marioara… la cincizeci de ani! Săraca, cred că nu mai e întreagă la minte.”

Irina nu mi-a mai vorbit două săptămâni. Când a venit acasă, mi-a spus rece: „Sper că nu te gândești să păstrezi copilul. Ești egoistă! O să râdă toți colegii mei de mine!”

Am plâns atunci cum n-am plâns niciodată. M-am simțit singură împotriva tuturor. Dar undeva, în adâncul sufletului meu, simțeam că nu pot renunța. Că acel copil era un dar neașteptat, o șansă la o nouă viață.

Viorel a început să se schimbe încet-încet. Într-o seară, când stăteam amândoi pe bancă în curte, mi-a luat mâna și mi-a spus: „Dacă tu vrei să-l păstrezi… eu sunt cu tine. Mi-e frică, dar poate e un semn că trebuie să mai încercăm o dată să fim fericiți.”

Am simțit atunci că nu sunt chiar atât de singură. Dar lupta abia începea.

La primul control medical, doctorița m-a privit cu scepticism: „Știți riscurile? La vârsta dumneavoastră e foarte periculos.”

Am dat din cap că știu. Dar nu voiam să aud încă o dată cât de greșit e ceea ce fac.

Lunile au trecut greu. Am avut grețuri, amețeli, nopți nedormite din cauza grijilor. Irina a refuzat să vină cu mine la ecografii. Mama nu mă mai suna decât ca să-mi spună cât de mult o dezamăgesc.

Într-o zi, când eram la piață, o femeie necunoscută s-a apropiat de mine și mi-a spus încet: „Sunteți curajoasă. Să nu vă lăsați doborâtă.” Am izbucnit în plâns acolo, printre tarabele cu roșii și castraveți.

Au fost zile când am vrut să renunț. Când m-am gândit că poate toți au dreptate și eu sunt nebună să cred că pot fi mamă la cincizeci de ani. Dar apoi simțeam cum mișcă în burtă și știam că nu pot da înapoi.

În luna a șaptea am ajuns la spital cu sângerări. Am crezut că-l pierd. Viorel a venit alergând din câmp, cu mâinile murdare de pământ și ochii roșii de lacrimi: „Nu-l lăsa pe Dumnezeu să ni-l ia!”

Am stat două săptămâni internată. În fiecare zi mă rugam pentru copilul meu. Irina a venit într-o zi la spital și m-a privit lung: „Dacă pățești ceva… eu n-o să te iert niciodată.”

Am născut prematur, într-o noapte rece de noiembrie. Fetița mea, Ana-Maria, a venit pe lume micuță și firavă, dar vie. Când am ținut-o prima dată în brațe, am știut că tot chinul a meritat.

Familia mea s-a schimbat încet după aceea. Irina a început să vină mai des acasă și s-o țină pe Ana-Maria în brațe cu teamă și dragoste ascunsă sub masca răcelii. Mama a venit într-o zi cu un cozonac cald și a spus doar atât: „E frumoasă fata.”

Vecinii au continuat să vorbească, dar nu m-a mai durut. Am învățat că fericirea mea nu depinde de gura lumii.

Astăzi Ana-Maria are trei ani și aleargă prin curte cu părul bălai fluturând în vânt. Irina îi citește povești seara, iar Viorel îi face leagăn dintr-o funie veche.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine alegând viața în ciuda tuturor prejudecăților și temerilor. Dar când o văd pe Ana-Maria râzând, știu că răspunsul e da.

Oare câte femei ca mine trăiesc cu frica de a fi judecate pentru alegerile lor? Oare când vom învăța să iubim fără condiții și fără rușine?