Lada mamei și povara adevărului

— Nu te atinge niciodată de lada asta, Ilinca! Ai auzit? Glasul mamei răsuna încă în mintea mea, deși trecuseră deja trei săptămâni de la înmormântare. Stăteam pe podeaua rece din dormitorul ei, cu ochii fixați pe lada veche din lemn de nuc, ascunsă sub fereastra mică. Îmi amintesc cum, copil fiind, încercam să-i ghicesc conținutul după felul în care mama o privea: uneori cu teamă, alteori cu o tristețe adâncă, ca și cum lada ar fi fost o rană deschisă.

În acea dimineață, casa era tăcută. Tata plecase la cimitir, iar sora mea, Raluca, se închisese în camera ei, refuzând să vorbească cu oricine. M-am apropiat de lada interzisă cu inima bătându-mi nebunește. Cheia era prinsă cu o sfoară sub covor, exact acolo unde o văzusem ascunzând-o pe mama într-o noapte când credea că dorm.

Am introdus cheia tremurând și am ridicat capacul. Un miros vechi de lavandă și hârtie îngălbenită m-a izbit. Înăuntru erau scrisori legate cu panglici roșii, fotografii alb-negru și un carnețel cu coperți uzate. Am luat prima scrisoare la întâmplare și am început să citesc. Era adresată mamei mele, de la o femeie pe nume Maria. Pe măsură ce citeam, sângele mi se răcea: „Draga mea Ana, știu că nu-ți va fi ușor să-i spui adevărul lui Ilinca. Dar are dreptul să știe cine este tatăl ei…”

M-am prăbușit pe podea, incapabilă să respir. Cum adică cine este tatăl meu? Tata nu era tata? Am continuat să citesc scrisorile una după alta, fiecare dezvăluind o poveste pe care nu mi-aș fi imaginat-o niciodată: mama avusese o relație secretă cu un bărbat pe nume Victor înainte să-l cunoască pe tata. Din acea iubire interzisă m-am născut eu. Tata știa totul, dar acceptase să mă crească ca pe fiica lui.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am ieșit din cameră clătinându-mă și am dat nas în nas cu Raluca.
— Ce-ai pățit? ești albă ca varul!
— Nimic… am mințit, dar lacrimile îmi curgeau deja pe obraji.
— Ai deschis lada, nu-i așa?
Am dat din cap încet. Raluca s-a uitat la mine cu milă și furie.
— Și eu am citit scrisorile alea acum doi ani. Dar am ales să tac. Ce rost avea să stric tot?
— Cum ai putut să nu-mi spui?
— Pentru că nu voiam să te pierd! Pentru că tata… tata te iubește ca pe ochii din cap!

Am fugit afară, în grădină, unde tata stătea pe bancă privind absent spre meri. M-am așezat lângă el fără să spun nimic. După câteva minute de tăcere grea, am izbucnit:
— Tata… cine e Victor?
Tata a tresărit ca și cum l-aș fi lovit.
— Ai deschis lada…
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
Tata a oftat adânc și mi-a luat mâna între palmele lui mari.
— Pentru că tu ești fiica mea, Ilinca. Nu contează sângele. Eu te-am crescut, eu te-am legănat când plângeai noaptea. Asta e tot ce contează pentru mine.

Am izbucnit în plâns și m-am lăsat cu capul pe umărul lui. În acea clipă am simțit cât de mult îl iubesc și cât de mult îl doare și pe el adevărul ăsta.

Zilele următoare au fost un coșmar. Raluca nu-mi vorbea decât monosilabic, tata era tot mai abătut, iar eu nu mai găseam liniște nicicum. Mă uitam la pozele din lada mamei și încercam să-mi dau seama dacă semăn cu Victor sau cu tata. M-am întrebat dacă ar trebui să-l caut pe Victor sau dacă ar trebui să las totul așa cum e.

Într-o seară, când liniștea casei devenise insuportabilă, am intrat din nou în camera mamei și am deschis carnețelul ei de notițe. Pe prima pagină scria: „Ilinca, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Iartă-mă pentru tot ce ți-am ascuns. Am vrut doar să te protejez.”

Am plâns ore întregi ținând carnețelul la piept. M-am gândit la toate momentele frumoase petrecute împreună, la sacrificiile pe care le făcuse pentru mine și la povara secretului ei.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu tata și Raluca.
— Nu vreau să mai trăim cu umbrele astea între noi. Vreau să știm cine suntem cu adevărat și să ne iertăm unii pe alții.
Tata a dat din cap trist:
— Poate că unele adevăruri dor prea tare ca să le putem duce împreună.
Raluca s-a ridicat brusc:
— Eu nu pot! Eu nu pot trăi cu gândul că mama ne-a mințit atâția ani!
A ieșit trântind ușa.

Au trecut luni de atunci. Relația dintre noi s-a schimbat pentru totdeauna. Tata a îmbătrânit parcă peste noapte, Raluca s-a mutat la București și vorbește rar cu noi. Eu încă mă lupt cu întrebările mele: cine sunt eu cu adevărat? Ce înseamnă familia? Sângele sau dragostea?

Uneori mă gândesc că poate ar fi fost mai bine să nu deschid lada niciodată. Dar apoi îmi dau seama că adevărul doare doar atunci când îl ții ascuns prea mult timp.

Oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Și dacă ați fi fost în locul meu… ați fi deschis lada?