Lanțurile iubirii: Cum am pierdut totul încercând să-mi salvez familia

— Mamă, dacă nu ne ajuți acum, pierdem totul!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Era ora șapte dimineața, iar eu abia apucasem să-mi pun halatul peste cămașa de noapte. Ochii lui erau roșii, iar mâinile îi tremurau. Lângă el, Irina, nora mea, stătea cu privirea în pământ, strângându-și nervos mâinile.

— Milena, știu că nu e ușor să-ți cerem asta… dar banca ne-a dat termen până la sfârșitul lunii. Dacă nu plătim rata la apartament, ne evacuează. Nu avem unde să mergem cu fetița…

Am simțit cum inima mi se strânge. Îmi amintesc perfect momentul: soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi. Pe de o parte, dorința de a-mi ajuta copilul. Pe de altă parte, teama că tot ce am strâns o viață se va risipi.

— Radu, știi că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere…

— Mamă, te rog! Nu mai avem pe nimeni! Tatăl meu nu mai e, tu ești singura noastră speranță!

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am privit spre poza de pe perete: eu și Radu la mare, el avea șapte ani și zâmbea larg. Atunci am promis că voi face orice pentru el. Dar oare promisiunile din dragoste nu devin uneori lanțuri?

Am cedat. Am scos banii din contul de economii — banii pe care îi strânsesem pentru bătrânețe, pentru zilele când poate voi avea nevoie de îngrijire sau voi vrea să merg într-o excursie la munte cu prietenele mele. Am semnat și un contract de garanție pentru creditul lor. „Doar câteva luni”, mi-au spus. „Până se redresează firma lui Radu.”

Au trecut luni. Apoi ani. Firma lui Radu a dat faliment. Irina a rămas fără serviciu după ce fabrica la care lucra s-a închis. Au venit să stea la mine „temporar”. Fetița lor, Ana-Maria, a adus puțină lumină în casă cu râsul ei cristalin, dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

— Milena, nu te supăra că am folosit cardul tău de credit… Trebuia să plătim grădinița Anei-Maria…

— Irina, dar eu nu mai am bani nici pentru facturi! De unde să scot mereu?

— O să ne revenim, promit!

Promisiuni peste promisiuni. Între timp, vecinii au început să șușotească pe la colțuri: „Uite-o pe Milena, a ajuns să-și țină copiii pe cap la bătrânețe!” M-am simțit rușinată și neputincioasă.

Într-o seară de iarnă, când caloriferul abia mai duduia și eu îmi încălzeam mâinile la o cană cu ceai, Radu a venit la mine cu ochii în lacrimi.

— Mamă… banca a pus poprire pe apartament. Nu mai avem nimic.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Tot ce am muncit o viață — gone! Am început să plâng în hohote, fără să-mi pese că Ana-Maria mă vede.

— De ce mi-ați făcut asta? De ce nu m-ați lăsat să trăiesc liniștită bătrânețea?

Radu s-a prăbușit lângă mine pe canapea.

— Îmi pare rău, mamă… Am crezut că pot să repar totul…

Irina s-a retras în dormitor și a trântit ușa. În casă s-a lăsat o liniște apăsătoare.

Au urmat luni de umilință: telefoane de la recuperatori, scrisori de la bancă, vizite la primărie pentru ajutor social. Prietenele mele au început să mă evite — „Nu vrem să ne ceri bani”, mi-au spus direct unele dintre ele.

Într-o zi, Ana-Maria m-a întrebat:

— Bunico, de ce ești mereu tristă?

Am zâmbit amar și i-am mângâiat părul blond.

— Pentru că uneori oamenii mari fac greșeli din prea multă iubire…

Radu a încercat să se angajeze ca șofer pe platforme de ride-sharing, dar banii abia ajungeau pentru chirie într-o garsonieră modestă unde s-au mutat până la urmă. Eu am rămas singură în apartamentul meu vechi, cu datorii cât casa și o pensie care abia îmi ajungea pentru pâine și lapte.

În fiecare seară mă uitam la poza aceea veche cu mine și Radu la mare și mă întrebam: unde am greșit? Oare dragostea de mamă trebuie să fie fără limite? Sau ar fi trebuit să spun „nu” atunci când încă mai puteam?

Acum stau în fața ferestrei și privesc cum ninge peste orașul cenușiu. Mă simt captivă în propria mea viață — o viață pe care am sacrificat-o pentru fericirea altora și care m-a lăsat fără nimic.

Oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem libertatea din prea multă iubire? Și dacă ar fi să o iau de la capăt… aș avea curajul să spun „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?