Lupta din Spatele Ușilor Închise: Dilema unui Vecin

„Nu mai suport!” am strigat în gând, în timp ce mă prăbușeam pe canapeaua din sufragerie. Tocmai ce îmi cumpărasem apartamentul visurilor mele, într-un cartier liniștit din București, și ar fi trebuit să fiu fericit. Dar nu eram. De câteva săptămâni, viața mea fusese dată peste cap de ceea ce descoperisem despre vecinii mei.

Totul a început într-o seară de vineri, când am auzit pentru prima dată țipetele. Erau înfundate, dar clare, venind din apartamentul de alături. Am încercat să ignor, spunându-mi că poate era doar o ceartă obișnuită. Dar țipetele au continuat și în serile următoare, iar curiozitatea mea a crescut.

Într-o dimineață, când ieșeam să îmi iau ziarul de la ușă, l-am întâlnit pe Andrei, băiatul vecinilor mei. Avea doar zece ani și ochii lui mari și triști m-au impresionat imediat. „Bună dimineața,” i-am spus zâmbind. El a ridicat privirea și mi-a răspuns cu un zâmbet timid.

„Bună dimineața,” a spus el încet, înainte de a se întoarce rapid în apartament.

În acea clipă, am simțit că trebuie să fac ceva. Dar ce? Nu știam nimic despre ei, doar că părinții lui păreau să aibă probleme. Într-o seară, am decis să bat la ușa lor sub pretextul că aveam nevoie de zahăr. Mama lui Andrei mi-a deschis ușa cu o privire obosită și suspicioasă.

„Bună seara,” am spus eu politicos. „Îmi cer scuze că deranjez, dar am rămas fără zahăr și mă întrebam dacă ați putea să-mi împrumutați puțin.”

Femeia m-a privit câteva secunde înainte de a zâmbi forțat. „Sigur, desigur,” a spus ea și s-a întors în bucătărie.

În timp ce așteptam în prag, l-am văzut pe Andrei stând pe canapea cu o carte în mână. Mi-a aruncat o privire rapidă înainte de a-și întoarce atenția la paginile cărții.

„Mulțumesc mult,” am spus când mama lui s-a întors cu un borcan mic de zahăr.

„Cu plăcere,” a răspuns ea, închizând ușa cu un oftat abia perceptibil.

În zilele următoare, am încercat să aflu mai multe despre ei. Am vorbit cu alți vecini și am aflat că tatăl lui Andrei era adesea plecat și că mama lui părea copleșită de responsabilități. Am început să-l văd pe Andrei tot mai des pe holuri sau în curtea blocului, mereu singur.

Într-o după-amiază însorită, l-am găsit stând pe o bancă din parcarea blocului. M-am apropiat încet și m-am așezat lângă el.

„Ce citești acolo?” l-am întrebat curios.

Andrei mi-a arătat coperta cărții: „Aventurile lui Tom Sawyer”.

„E una dintre cărțile mele preferate,” i-am spus zâmbind.

El a zâmbit timid și mi-a spus: „Și mie îmi place mult. Îmi place cum Tom găsește mereu soluții la problemele lui.”

Am simțit un nod în gât auzindu-l vorbind despre soluții. Era clar că băiatul acesta avea nevoie de ajutor, dar cum puteam eu să intervin fără să par intruziv?

Într-o seară, după ce am auzit din nou țipetele venind din apartamentul lor, am decis să fac ceva mai mult decât să stau și să ascult. Am sunat la ușa lor și am așteptat cu inima bătând nebunește.

Mama lui Andrei mi-a deschis ușa cu ochii roșii de plâns.

„Îmi pare rău că deranjez,” am spus eu încet. „Dar am auzit… și m-am gândit că poate aveți nevoie de ajutor.”

Femeia m-a privit lung înainte de a izbucni în lacrimi.

„Nu știu ce să fac,” a spus ea printre sughițuri. „Soțul meu… el… nu mai vine acasă decât rar și când vine… e mereu nervos.”

Am intrat în apartament și am încercat să o liniștesc cum am putut mai bine. Am vorbit mult timp despre situația lor și despre cum ar putea găsi ajutor profesional.

După acea seară, lucrurile au început să se schimbe încet. Am ajutat-o pe mama lui Andrei să contacteze un consilier familial și am petrecut mai mult timp cu Andrei, citind împreună sau jucându-ne în parc.

Cu toate acestea, mă simțeam încă neputincios uneori. Erau momente când mă întrebam dacă ceea ce făceam era suficient sau dacă ar trebui să fac mai mult.

Într-o zi, stând pe aceeași bancă din parc cu Andrei, el mi-a spus: „Știi, domnul Mihai, uneori mă gândesc că poate Tom Sawyer nu ar fi reușit niciodată fără prietenii lui.”

Am zâmbit trist și i-am răspuns: „Ai dreptate, Andrei. Prietenii sunt foarte importanți. Și sunt aici pentru tine oricând ai nevoie.”

Dar oare este suficient să fii doar un prieten? Sau trebuie să facem mai mult pentru cei care au nevoie de noi? Aceasta este întrebarea care mă bântuie în fiecare noapte.