Mama care nu a spus niciodată „iartă-mă”: Povestea unei iubiri neîmplinite și a datoriei apăsătoare

— Nu uita să mergi la farmacie după pastilele mele, Irina! Și vezi că trebuie să plătești și lumina, iar frigiderul e gol.

Vocea mamei răsună aspru, ca un ciocan care lovește mereu același cui. Mă uit la mâinile ei, tremurânde și uscate, și încerc să-mi amintesc dacă vreodată m-a mângâiat cu adevărat. Poate când eram mică, dar amintirile mele sunt încețoșate de atâtea certuri și uși trântite.

— Am înțeles, mamă, răspund încet, fără vlagă.

Ea oftează, nemulțumită de tonul meu. — Nu știu ce-i cu tine în ultimul timp. Parcă nici nu-ți pasă.

Mă mușc de buze ca să nu izbucnesc. Cum să-i spun că mă doare fiecare cuvânt al ei? Că mi-aș fi dorit să aud măcar o dată „mulțumesc” sau „îmi pare rău”? Dar știu că nu ar înțelege. Pentru mama, datoria e mai presus de orice sentiment. Așa a fost crescută și așa m-a crescut și pe mine: cu reguli, cu muncă, cu sacrificii tăcute.

Tata a plecat când aveam șapte ani. Nu l-am mai văzut de atunci. Mama nu a vorbit niciodată despre el, doar a devenit mai rece, mai rigidă. Am crescut printre interdicții și priviri tăioase. Când luam note bune la școală, ridica din umeri: „Asta e datoria ta.” Când plângeam pentru că mă certasem cu prietenele, îmi spunea: „Nu te mai smiorcăi.”

Acum am treizeci și cinci de ani și încă locuiesc cu ea. Nu pentru că nu aș fi putut pleca, ci pentru că mereu am simțit că trebuie să am grijă de ea. S-a îmbolnăvit acum doi ani și de atunci viața mea s-a restrâns la nevoile ei: medicamente, cumpărături, facturi, curățenie. Prietenii mei s-au îndepărtat treptat; cine are timp să stea la povești când acasă te așteaptă o listă nesfârșită de sarcini?

Într-o seară, după ce îi aduc ceaiul la pat, o aud plângând încet. Mă opresc în ușă, neștiind dacă să intru sau nu.

— Mamă? Ești bine?

Se întoarce cu spatele la mine.

— Lasă-mă în pace.

Aș vrea să mă apropii, să-i spun că și eu sufăr, dar ceva mă oprește. Poate mândria ei s-a lipit de mine ca un strat gros de gheață.

Noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate momentele în care am avut nevoie de ea și nu a fost acolo. La serbarea din clasa a patra când am recitat poezia singură pe scenă, iar ea nu a venit pentru că „avea treabă”. La prima dezamăgire în dragoste când mi-a spus doar: „Ți-am zis eu că băieții sunt toți la fel.”

A doua zi dimineață, o găsesc la masă, privind pe fereastră.

— Irina, ai văzut că s-au scumpit iar legumele? Nu știu cum o să ne descurcăm.

Îmi vine să țip: „Nu vezi că nu mai pot? Că mă sufoc?” Dar tac. Îmi iau geaca și ies pe ușă fără să spun nimic.

Pe drum spre piață mă sună Radu, fratele meu mai mic. El a plecat din țară acum cinci ani și vorbește rar cu noi.

— Ce faci, Irina? Cum e mama?

Îl simt vinovat în glas.

— E la fel. Nu prea vorbește… Dar are nevoie de multe lucruri.

— Știu… Îmi pare rău că nu pot fi acolo.

— Da, știu.

Trec câteva secunde de tăcere.

— Irina… Tu ești bine?

Îmi dau seama că nimeni nu m-a întrebat asta de mult timp. Mă podidesc lacrimile.

— Nu prea… Dar trebuie să merg mai departe.

— Dacă vrei să vii aici… Poate găsim o soluție.

— Nu pot s-o las singură.

Închid telefonul cu un nod în gât. Oare chiar nu pot? Sau doar mi-e teamă să trăiesc pentru mine?

Seara, după ce termin tot ce aveam de făcut, mă așez lângă mama pe canapea. Ea se uită la televizor fără să mă bage în seamă.

— Mamă… Ai fost vreodată fericită?

Se uită la mine mirată.

— Ce întrebare e asta?

— Pur și simplu… Vreau să știu dacă ai simțit vreodată că trăiești pentru tine.

Ezită o clipă.

— N-am avut timp pentru prostii din astea. Am muncit ca să vă cresc. Asta contează.

Simt cum se rupe ceva în mine.

— Și eu? Eu pentru cine trăiesc?

Nu răspunde. Se ridică încet și merge în dormitor. Rămân singură cu întrebările mele.

În acea noapte visez că sunt din nou copil și alerg printr-un câmp plin cu maci roșii. Mama stă la margine și mă strigă: „Irina! Vino înapoi!” Dar eu alerg mai departe, spre lumină.

Când mă trezesc, știu că trebuie să fac o schimbare. Nu pot continua așa. O iubesc pe mama mea, dar nu pot trăi doar pentru ea.

Încep să caut un loc de muncă part-time ca să pot ieși din casă câteva ore pe zi. Îi spun mamei planul meu într-o dimineață.

— O să te descurci fără mine două-trei ore pe zi?

Se uită la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec pe alt continent.

— Și dacă mi se face rău?

— O să chem vecina sau pe Radu la telefon. Am nevoie de timp pentru mine.

Nu spune nimic mult timp. În cele din urmă oftează:

— Faci cum vrei tu…

E prima dată când nu se opune direct. Poate e un început.

Seara aceea mă găsește plângând în baie — lacrimi pentru copilul din mine care încă mai spera la o îmbrățișare sau un „iartă-mă”.

Dar poate uneori trebuie să ne iertăm singuri pentru tot ce n-am primit niciodată.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Și cât timp putem duce povara asta fără să ne pierdem pe noi înșine?