Mama, De Ce Nu Le-ai Dat Copiilor de Mâncare?
— Mama, de ce nu le-ai dat copiilor de mâncare?
Întrebarea mi-a ieșit din gură ca un strigăt, răgușit de furie și neputință. Era o după-amiază toridă de august, iar în bucătăria mică din satul nostru din Bărăgan mirosea a ceai vechi și a praf. Mama stătea pe scaunul șubred, cu mâinile în poală, privindu-mă ca și cum nu mă recunoștea. Pe masă, două farfurii goale, iar copiii mei — Ilinca și Radu — se jucau apatici pe covorul uzat, cu burțile goale.
— Nu știu ce să-ți spun, Vlad, a murmurat ea, evitându-mi privirea. Am încercat… dar nu am mai avut nimic.
— Dar eu ți-am trimis bani! În fiecare lună! Unde sunt banii?
Vocea mi-a tremurat. Simțeam cum mă sufoc între pereții aceia înghesuiți, cu tapetul scorojit și icoana veche deasupra ușii. Am simțit pentru prima dată că nu mai pot avea încredere în mama mea. Cea care mă crescuse singură după ce tata murise la combinat, cea care mă învățase să nu mint niciodată.
Totul a început când soția mea, Alina, a plecat la muncă în Italia. Eu rămăsesem cu copiii și cu serviciul la oraș. Mama s-a oferit să-i țină pe cei mici la țară peste vară. Mi s-a părut o soluție bună — copiii să respire aer curat, eu să pot lucra liniștit. În fiecare lună îi trimiteam mamei bani prin poștă: 800 de lei, cât să le ajungă pentru mâncare și dulciuri.
Dar când am venit pe neașteptate într-o zi de vineri, i-am găsit pe Ilinca și Radu slabi, cu hainele murdare și ochii triști. În frigider era doar o bucată de brânză uscată și două ouă. Am simțit un nod în gât.
— Mama, ce se întâmplă aici?
Ea a început să plângă încet, fără sunet. Lacrimile îi curgeau pe obraji ca niște dâre de praf. Am simțit furie, rușine și vinovăție în același timp.
— Vlad, nu am vrut… Am crezut că mă descurc. Dar prețurile au crescut, pensia mea abia ajunge pentru medicamente… Și… am avut datorii la farmacie.
— Dar banii mei?
— I-am dat pe datorii și pe doctorii. Și… am luat ceva pentru soba nouă. Să nu înghețe copiii la iarnă.
Am simțit că mă prăbușesc. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama venea acasă cu mâinile crăpate de la CAP și ne făcea mămăligă cu brânză. La felul în care îmi ascundea adevărul despre lipsuri ca să nu sufăr.
— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns?
— Mi-a fost rușine, Vlad. Nu voiam să crezi că nu pot avea grijă de nepoții mei. Am crezut că mă descurc… dar nu mai pot.
Am ieșit afară, cu pumnii strânși. Vecina, tanti Mariana, m-a oprit la poartă.
— Vlad, să nu te superi pe maică-ta… E bătrână și bolnavă. A făcut ce-a putut. Copiii au venit la mine de câteva ori după o felie de pâine…
M-am simțit mic și neputincios. Cum ajunsesem aici? Să-mi las copiii flămânzi la bunica lor? Să nu văd semnele? Să cred că banii rezolvă totul?
În seara aceea am stat cu mama la masă. Copiii dormeau deja, epuizați. Am încercat să vorbim ca doi adulți, dar între noi era un zid de tăcere.
— Vlad, știu că te-am dezamăgit. Dar n-am vrut să-ți fac rău. Poate că am greșit că n-am cerut ajutor…
— Mama, trebuia să-mi spui! Nu ești singură! Eu… eu am crezut că dacă trimit bani e destul. Dar nu e destul…
A doua zi am plecat cu copiii la oraș. Mama a rămas singură în casa veche, cu ochii roșii de plâns. Pe drum, Ilinca m-a întrebat:
— Tati, bunica e bolnavă?
— Da, puiule… Bunica are nevoie de noi la fel cum avem noi nevoie de ea.
Seara am sunat-o pe Alina și i-am povestit totul printre lacrimi. M-a certat că n-am fost mai atent, apoi m-a liniștit:
— Vlad, nu e vina ta. Dar nici a mamei tale nu e… E vina vremurilor astea grele.
Au trecut luni până când am reușit să vorbesc din nou cu mama fără să simt nodul acela în gât. Am început să mergem mai des la ea, să-i ducem cumpărături și medicamente. Am învățat să o ascult mai mult și să o întreb cum se simte cu adevărat.
Dar rana a rămas acolo — între vinovăție și neîncredere, între dorința de a judeca și cea de a înțelege.
Uneori mă întreb: câți dintre noi credem că facem destul pentru cei dragi doar pentru că trimitem bani sau sunăm din când în când? Cât de mult ne cunoaștem părinții când ajung bătrâni? Oare cât de greu le este să recunoască atunci când nu mai pot?