Mama m-a născut la 66 de ani – Povestea mea despre prejudecăți, familie și căutarea propriei identități

— De ce mama ta arată ca o bunică? De ce nu vine niciodată la ședințele cu părinții?
Întrebarea asta, aruncată cu răutate de Vlad, colegul meu de bancă, mi-a răsunat în minte ani la rând. Aveam doar opt ani atunci, dar am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima îmi bate nebunește. Nu știam ce să răspund. Știam doar că mama mea, Maria, era diferită. Avea părul alb ca zăpada și mâinile ei tremurau ușor când îmi lega șireturile.

Am crescut într-un apartament vechi din cartierul Dristor, cu pereți subțiri și vecini curioși. Tata murise înainte să mă nasc, așa că am fost doar eu și mama. Ea avea 66 de ani când m-a adus pe lume. O minune medicală, spuneau doctorii. Un blestem, șopteau vecinele pe la colțuri.

— Nu-i normal, dom’le, să faci copii la vârsta aia! Ce viitor îi dai?

Le auzeam vorbind pe scara blocului, când mă întorceam de la școală. Mă ascundeam după ușa liftului și ascultam. Mă durea fiecare cuvânt. Mama nu spunea nimic. Își vedea de treabă, cu pași mici și răbdători.

În fiecare seară, înainte să adorm, mă uitam la ea cum își pieptăna părul lung și alb în lumina slabă a veiozei. Îmi povestea despre tinerețea ei, despre anii ’70, când mergea la dansuri în Cişmigiu și visa să devină actriță. Dar viața a avut alte planuri: a lucrat ca bibliotecară, s-a căsătorit târziu cu tata și, după ce l-a pierdut, a rămas singură. Până la mine.

— Tu ești darul meu de la Dumnezeu, îmi spunea mereu.

Dar eu nu mă simțeam un dar. Mă simțeam o povară. La școală eram mereu „fata bătrânei”. La serbări, ceilalți copii erau luați în brațe de mame tinere, care râdeau și făceau poze cu telefoanele lor moderne. Mama stătea într-un colț, cu bastonul sprijinit de scaun, zâmbind timid.

În clasa a cincea am avut prima criză de identitate. Profesoara de română, doamna Popescu, ne-a dat o compunere: „Descrie-ți familia”. Am scris despre mama, dar am rupt foaia înainte să o predau. Mi-era rușine. Am mințit că am uitat tema.

Acasă, mama m-a găsit plângând în baie.
— Ce s-a întâmplat, Ilinca?
— Nu vreau să mai merg la școală! Toți râd de tine… de noi!

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe cu greu și mi-a șoptit:
— Oamenii judecă ce nu înțeleg. Dar tu nu ești ca ei. Tu ești specială.

Anii au trecut greu. Mama îmbătrânea pe zi ce trece. Mergeam cu ea la doctori, îi cumpăram medicamentele, îi citeam scrisorile de la primărie pentru că nu mai vedea bine. Într-o zi, când aveam doisprezece ani, am găsit-o leșinată în bucătărie. Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde. Ambulanța a venit repede, dar eu am simțit că lumea mea se prăbușește.

— Ești singură acasă cu ea? m-a întrebat asistenta.
Am dat din cap că da.
— Ai pe cineva care să te ajute?
Nu aveam pe nimeni. Unchiul meu din partea tatălui locuia la Bacău și nu ne vizita niciodată. Prieteni nu aveam; copiii din bloc mă evitau sau mă tachinau pentru că „mama ta e prea bătrână ca să fie mama ta”.

După acel episod, mama a început să se stingă încet. Nu mai ieșea din casă decât rar, la piață sau la biserică. Eu făceam cumpărăturile, spălam vasele, învățam singură pentru școală. Într-o zi, când am venit acasă cu un zece la matematică, am găsit-o dormind adânc pe canapea. Am stat lângă ea și am plâns. Mi-am dorit să fi avut o mamă tânără, ca ceilalți copii. Să nu fiu mereu „ciudata”.

În liceu am început să mă revolt. Am refuzat să mai spun adevărul despre vârsta mamei. Când mă întrebau colegii de ce nu vine niciodată la ședințe sau de ce nu mergem împreună la mall, inventam scuze: „E plecată din țară”, „E bolnavă”. Dar minciunile mă apăsau și mai tare.

Într-o seară, după ce am avut o ceartă urâtă cu mama – i-am reproșat că din cauza ei nu am prieteni și că nu voi fi niciodată normală – am văzut-o plângând pentru prima dată. Lacrimile îi curgeau pe obraji adânciți de riduri și părea mai mică decât oricând.
— Iartă-mă, Ilinca… N-am vrut să-ți fac rău. Am vrut doar să nu fiu singură…

Atunci am realizat cât de mult a sacrificat pentru mine. Cât de mult a luptat cu prejudecățile, cu boala, cu singurătatea. Și cât de nedreaptă fusesem eu cu ea.

Acum am cincisprezece ani și mama are optzeci și unu. Mă uit la ea cum doarme liniștită și mă întreb cât timp mai avem împreună. Îmi e frică de ziua când voi rămâne singură pe lume. Dar în același timp, simt o forță nouă în mine – forța de a merge mai departe, indiferent ce spun ceilalți.

Poate că nu am avut o copilărie obișnuită. Poate că am crescut prea repede. Dar am învățat ce înseamnă dragostea adevărată și curajul de a fi diferit.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne acceptăm poveștile așa cum sunt? Oare cât de mult ne lasă prejudecățile altora să ne definim propria fericire?