Mătura veche și tăcerea dintre noi: Lupta mea de a fi văzută

— Nu mai stai degeaba, Ilinca! Ai văzut cât praf e pe jos? Mătura aia nu se mișcă singură!

Vocea tatălui meu, răgușită de țigări și supărări, răsuna în fiecare colț al casei noastre mici din satul Răstoaca. Mama, ca de obicei, nu spunea nimic. Își ținea privirea în farfurie, mesteca încet, ca și cum fiecare înghițitură ar fi fost o povară. Eu, cu ochii la mătura veche sprijinită de perete, simțeam cum inima mi se strânge. Era mătura bunicului — singurul care mă asculta vreodată, dar care plecase dintre noi când aveam doar șapte ani.

Am apucat mătura cu mâinile reci și am început să dau cu ea pe podeaua de scândură. Fiecare mișcare era un fel de protest mut: „Uite, fac ce vrei, dar tot nu mă vezi.” Praful se ridica în razele slabe ale soarelui care pătrundeau prin geamul murdar. În mintea mea, îmi imaginam că fiecare fir de praf era un cuvânt nespus între mine și mama.

— Ilinca, nu vezi că ai lăsat colțul ăla nespălat? Ce fel de fată ești tu? O să ajungi ca mă-ta, mută și fără rost! a tunat tata din nou.

Mama a tresărit. Pentru o clipă, privirile noastre s-au întâlnit. Am văzut în ochii ei o tristețe adâncă, dar și o teamă pe care nu o înțelegeam pe atunci. Nu a zis nimic. S-a ridicat încet și a ieșit în curte, lăsându-mă singură cu tata și cu reproșurile lui.

În serile lungi de iarnă, când vântul bătea prin crăpăturile ferestrelor, mă strecuram în șopronul din spate cu mătura veche. Îmi imaginam că sunt pe o scenă mare și că publicul mă ascultă fascinat. Vorbeam cu voce tare despre tot ce nu puteam spune acasă:

— Mamă, de ce nu vorbești cu mine? De ce nu mă iei în brațe? Tată, de ce trebuie să țipi mereu? Eu exist! Eu simt!

Dar răspunsurile nu veneau niciodată. Doar ecoul propriilor mele cuvinte și foșnetul paielor sub picioare.

La școală, eram fata tăcută din ultima bancă. Doamna profesoară de română, doamna Popescu, a observat într-o zi că nu ridic niciodată mâna.

— Ilinca, tu ce părere ai despre poezie?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Toți ochii erau pe mine. Am bâiguit ceva despre Eminescu și dorul lui de absolut. Doamna Popescu a zâmbit blând:

— Să știi că uneori tăcerea spune mai mult decât o mie de cuvinte. Dar să nu-ți fie teamă să vorbești.

A fost prima dată când cineva mi-a spus că e în regulă să am o voce. Dar acasă, vocea mea rămânea îngropată sub straturi groase de frică și obișnuință.

Într-o zi de vară, când tata a venit acasă beat și a început să trântească ușile, mama s-a ascuns în bucătărie. Eu am rămas în cameră cu mătura veche strânsă la piept ca pe un scut. Tata s-a apropiat de mine:

— Ce faci acolo? Vrei să fii ca bunicul tău? Un visător fără rost?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am strâns mătura mai tare și am spus pentru prima dată cu voce tare:

— Nu vreau să fiu ca tine!

A fost ca un trăsnet. Tata a rămas blocat o clipă, apoi a ieșit trântind ușa. Mama a venit după câteva minute, cu ochii roșii:

— Ilinca… ai grijă ce spui.

— Dar tu? Tu de ce nu spui nimic niciodată?

A izbucnit în plâns și m-a luat pentru prima dată în brațe după mulți ani. Am plâns amândouă până târziu în noapte.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Nu mult — tata tot țipa, mama tot tăcea adesea — dar eu am început să vorbesc mai mult la școală, să scriu poezii pe care le citeam doar doamnei Popescu sau măturei vechi din șopron.

Anii au trecut greu. Tata s-a îmbolnăvit și a devenit mai tăcut. Mama a început să-mi povestească despre copilăria ei, despre visele pe care le-a îngropat sub griji și frică. Am înțeles atunci că tăcerea ei era tot o formă de supraviețuire.

Acum sunt adult și locuiesc la oraș. Mătura veche stă sprijinită într-un colț al balconului meu mic. Când o privesc, îmi amintesc de fetița care voia doar să fie văzută și auzită.

M-am întrebat mereu: câți dintre noi trăim vieți întregi nevăzuți? Câte mame tac din teamă? Câți copii își găsesc vocea abia când e prea târziu? Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească mai devreme decât am făcut-o eu.