Moștenirea care a rupt două familii

— Nu pot să cred! Tu ai făcut ceva, nu-i așa? — vocea doamnei Ionescu răsuna ca un tunet pe holul blocului, în timp ce eu stăteam cu cheia în mână, tremurând. Soțul meu, Vlad, încerca să o calmeze, dar privirea ei tăioasă nu lăsa loc de discuții.

Totul s-a întâmplat atât de repede. În urmă cu doar două zile, domnul Petrescu, bătrânul nostru vecin de la etajul trei, a murit. Era singuratic, dar mereu politicos cu noi. Îi duceam uneori cumpărăturile sau îi aduceam supă caldă când era bolnav. Nu am făcut nimic special, doar ce ar fi făcut orice om cu suflet. Sau cel puțin așa credeam.

Când avocatul ne-a sunat să ne spună că suntem moștenitorii întregii averi a domnului Petrescu — o vilă uriașă în centrul Bucureștiului, evaluată la peste 50 de milioane de dolari, plus conturi bancare și bijuterii — am crezut că e o glumă proastă. Dar nu era. Și atunci a început coșmarul.

Familia domnului Petrescu — veri, nepoți, o soră bătrână din provincie — au venit ca un roi de viespi. Ne-au acuzat că l-am manipulat pe bătrân, că l-am izolat de familie, că i-am promis cine știe ce minuni. Doamna Ionescu, sora lui, m-a privit cu ură:

— Ce i-ai făcut fratelui meu? Cum ai putut să-l convingi să ne lase pe noi fără nimic?

Nu aveam răspunsuri. Vlad încerca să explice:

— Doamnă, noi doar l-am ajutat când avea nevoie. Nu am cerut nimic…

— Mințiți! — a țipat ea. — O să vă dau în judecată! O să vă iau tot!

În zilele următoare, telefoanele au început să sune fără oprire. Presa a aflat povestea și titlurile au explodat: „Tineri norocoși moștenesc averea unui milionar singuratic!” Vecinii ne priveau cu suspiciune. Unii ne felicitau pe ascuns, alții ne evitau sau ne aruncau vorbe grele.

Mama mea a venit plângând la noi acasă:

— Ce-ai făcut, Ilinca? O să ajungi la pușcărie! Oamenii ăștia nu se lasă până nu vă distrug!

Nu știam ce să-i spun. Nici eu nu mai dormeam noaptea. Mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că ar fi trebuit să refuzăm moștenirea? Dar cum să refuzi o asemenea șansă?

Într-o seară, Vlad s-a uitat lung la mine:

— Ilinca, tu chiar crezi că merităm tot ce ni s-a dat?

Am izbucnit în plâns:

— Nu știu! Eu doar am vrut să ajut un om bătrân și singur…

Procesul intentat de familia Petrescu a durat luni de zile. Avocații lor au scotocit fiecare colțișor al vieții noastre: conturi bancare, mesaje pe telefon, chiar și conversațiile cu vecinii. Au încercat să demonstreze că l-am manipulat pe bătrân, că l-am izolat intenționat.

Am fost chemați la tribunal. Am stat în fața judecătorului cu mâinile transpirate și inima cât un purice. Doamna Ionescu a depus mărturie:

— Fratele meu era vulnerabil! Acești tineri l-au păcălit!

Avocatul nostru a adus dovezi: filmulețe cu mine ducându-i supă, mesaje în care îl întrebam dacă are nevoie de ceva. Nimic compromițător. Dar suspiciunea plutea în aer.

În tot acest timp, relația mea cu Vlad s-a răcit. El devenise obsedat de bani: vorbea doar despre investiții, renovări, planuri mărețe pentru vilă. Eu nu mai voiam nimic din toate astea. Mă simțeam vinovată pentru fiecare leu cheltuit.

Într-o noapte, după încă o ceartă cu Vlad despre ce să facem cu vila, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat.

„Ce rost are totul dacă am pierdut liniștea? Dacă toți mă urăsc?”

Procesul s-a terminat după aproape un an. Judecătorul a decis că testamentul e valid: domnul Petrescu era lucid când l-a scris și nu există dovezi de manipulare. Familia lui a plecat învinși și plini de ură.

Dar victoria nu a adus liniște. Mama mea nu mai vorbește cu mine; spune că m-am schimbat, că banii mi-au luat mințile. Vlad e tot mai distant; îl simt străin în propria casă. Prietenii vechi au dispărut sau mă caută doar pentru favoruri.

Uneori mă plimb singură prin vila imensă și rece și mă gândesc la domnul Petrescu. Oare asta a vrut? Să-mi lase mie povara asta? Sau poate doar voia ca cineva să-și amintească de el cu drag?

Mă uit în oglindă și mă întreb: „Ce preț are fericirea? Merită să pierzi tot pentru niște bani care nu-ți aduc liniște?”

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi acceptat moștenirea sau ați fi renunțat la ea pentru liniștea sufletului?