Moștenirea care ne-a destrămat: Povestea unei familii românești

— Nu mă lăsa aici, Radu! Te rog… vocea tatălui meu răsuna în holul rece al azilului, printre umbrele lungi și mirosul de dezinfectant. Mâinile lui tremurau, ochii îi erau umezi, dar eu evitam să-l privesc. Mă simțeam ca un trădător, dar îmi repetam în gând: „Fac asta pentru binele tuturor. Și, la urma urmei, cineva trebuie să se ocupe de acte, de casă, de tot ce rămâne.”

Tata nu mai era omul puternic pe care-l știam. După accidentul vascular, devenise o umbră a celui care fusese. Mama murise cu ani în urmă, iar eu rămăsesem singurul lui sprijin. Dar adevărul era că nu mai aveam răbdare. Casa veche din centrul Ploieștiului, cu grădina ei plină de trandafiri și cireșul bătrân din spate, valora o mică avere. Și eu aveam nevoie de bani. Soția mea, Mirela, mă presa să ne mutăm la oraș, să-i oferim fiicei noastre, Ana, un viitor mai bun. Totul părea să depindă de acea casă.

— Radu, nu mă lăsa aici… a mai șoptit tata, dar eu i-am strâns mâna și am plecat fără să mă uit înapoi.

În drum spre casă, Mirela m-a întrebat:
— Ai rezolvat?
— Da. Totul e în regulă. De mâine putem începe demersurile pentru succesiune.

Nu mi-a spus nimic, dar am văzut ușurarea pe chipul ei. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Mă simțeam vinovat, dar încercam să mă conving că e doar o etapă necesară.

A doua zi am mers la notar cu actele pregătite. Bunicul meu, Gheorghe, locuia la țară, într-un sat uitat de lume. Avea 87 de ani și nu mai venise la oraș de ani buni. Dar când a aflat ce am făcut cu tata, a venit neanunțat la noi acasă.

— Radu, ai făcut o mare greșeală! mi-a spus el cu vocea lui aspră.
— Bunicule, nu aveam altă soluție. Tata nu se mai descurca singur…
— Nu despre asta e vorba! Ai uitat ce înseamnă familia? Ai uitat cine te-a crescut?

Am încercat să-i explic că nu aveam de ales, că viața e grea și că trebuie să ne gândim la viitorul nostru. Dar el m-a privit lung și a plecat fără să mai spună nimic.

În zilele următoare am început să primesc telefoane ciudate. Un avocat necunoscut mă anunța că există un testament nou, redactat chiar de bunicul meu. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce testament? am întrebat speriat.
— Vă rog să veniți la biroul nostru pentru detalii.

Când am ajuns acolo, bunicul mă aștepta cu o privire rece.
— Radu, ai crezut că poți lua totul fără consecințe? Casa aceea nu-ți aparține încă. Și nici nu va fi a ta dacă nu-ți schimbi atitudinea.

Am izbucnit:
— Dar eu am avut grijă de tata! Eu am rămas lângă el!
— Ai avut grijă? Să-l duci la azil înseamnă grijă? Să te gândești doar la bani?

M-am simțit mic și rușinat. Bunicul mi-a spus că a trecut casa pe numele unei fundații care va ajuta bătrânii singuri din oraș. Dacă voiam să primesc ceva din moștenire, trebuia să mă implic voluntar acolo timp de un an.

Mirela a făcut o criză când i-am spus:
— Cum adică să muncești gratis? Noi avem nevoie de bani acum!
— E singura cale…

Am început să merg la fundație. Primele zile au fost un chin. Bătrâni triști, singuri, cu povești care îmi sfâșiau sufletul. Unii mă priveau cu neîncredere, alții mă ignorau complet. Dar încet-încet am început să-i ascult. Să le duc cumpărături, să le citesc ziarul sau pur și simplu să stau lângă ei.

Într-o zi l-am întâlnit pe domnul Vasile, un fost profesor de istorie care își pierduse familia într-un accident rutier.
— Știi ce e cel mai greu? Să simți că nu mai contezi pentru nimeni… mi-a spus el cu ochii în lacrimi.

Atunci am realizat cât de mult greșisem cu tata. Într-o sâmbătă m-am dus la azil și l-am găsit privind pe fereastră.
— Tată… îmi pare rău…
El s-a întors spre mine și pentru prima dată după mult timp mi-a zâmbit slab:
— Nu-i nimic, băiete… Important e să nu uiți cine ești.

Am început să-l vizitez tot mai des. Îi aduceam prăjituri făcute de Ana sau îi citeam din cărțile lui preferate. Încet-încet relația noastră s-a vindecat.

După un an greu și plin de regrete, bunicul m-a chemat din nou la notar.
— Ai înțeles acum ce contează cu adevărat?
Am dat din cap rușinat:
— Da… Familia și demnitatea nu se cumpără cu bani.

Mi-a lăsat o parte din casă, dar restul a rămas fundației. Mirela n-a fost fericită niciodată cu decizia asta, dar eu știu că am făcut ce trebuia.

Uneori mă întreb: câți dintre noi ne lăsăm orbiți de bani și uităm ce contează cu adevărat? Oare chiar trebuie să pierdem tot ca să ne dăm seama cine suntem?