„Ne pleca, Ilinca!” – Promisiunea care mi-a frânt inima și familia

— Nu pleca, Ilinca! Nu mă lăsa aici cu copiii! am urlat, cu vocea spartă de disperare, în timp ce el își trăgea geaca pe umeri și își arunca ultimul pulover în valiza veche. Era februarie 1992, iar zăpada se topea murdară pe trotuarul din fața blocului nostru din Ploiești. Ilie nu s-a uitat la mine. S-a aplecat spre Andreea, care avea doar patru ani, și i-a șoptit ceva la ureche. Băiatul nostru, Vlad, plângea în camera de alături.

— O să mă întorc. Cinci ani. Atât. O să fie mai bine pentru toți. Promit.

Apoi a ieșit pe ușă, lăsând în urmă mirosul de tutun și promisiunea care avea să mă bântuie ani la rând.

În primele luni după plecarea lui Ilie, am trăit ca într-un vis urât. Salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Mama mă ajuta cum putea, dar era bolnavă și nu voiam să-i împovărez bătrânețea cu grijile mele. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A lăsat-o singură… Cine știe unde s-a dus?”

Andreea îl întreba mereu pe Ilie la telefon când vine acasă. Vlad nu voia să vorbească deloc cu el. Eu? Eu mă prefăceam că sunt puternică, dar noaptea plângeam în pernă până adormeam.

Au trecut luni, apoi ani. Ilie trimitea bani neregulat din Italia, dar niciodată destul cât să ne scoată din sărăcie. Într-o iarnă, am rămas fără căldură trei zile pentru că nu am avut cu ce plăti factura. M-am dus la directoarea grădiniței și am cerut avans din salariu. S-a uitat la mine cu milă:

— Ilinca, nu pot să-ți dau mai mult… Știi cum e perioada asta.

Am ieșit cu ochii în lacrimi și m-am întrebat dacă nu cumva ar fi trebuit să plec eu, să-i las pe copii cu mama și să fug de tot ce mă durea aici.

Cinci ani au trecut greu. Andreea a crescut fără să-și amintească prea bine chipul tatălui ei. Vlad a început să se bată la școală și a fost chemat de două ori la psiholog. Eu am început să cred că Ilie nu se va mai întoarce niciodată.

Într-o zi de aprilie, când magnoliile înfloreau pe strada noastră, cineva a bătut la ușă. Am deschis și l-am văzut pe Ilie: mai slab, cu părul grizonat și un zâmbet stânjenit pe buze. Avea un singur geamantan și ochii plini de rugăminți.

— Ilinca… pot să intru?

Am rămas în prag, cu mâna strânsă pe clanță.

— De ce te-ai întors? Ce vrei de la noi?

Copiii au apărut în spatele meu. Andreea s-a ascuns după mine, iar Vlad s-a uitat la el ca la un străin.

— Am venit acasă… Am greșit, știu… Dar am muncit pentru voi! Am adus bani!

— Banii nu țin loc de tată! am izbucnit eu.

Ilie a încercat să se apropie de copii, dar Vlad a făcut un pas înapoi.

— Nu avem nevoie de tine! Ai promis că te întorci după cinci ani… Dar noi nu mai suntem aceeași familie!

Au urmat zile tensionate. Mama m-a certat:

— Ilinca, e tatăl copiilor tăi! Oamenii greșesc… Dă-i o șansă!

Dar eu nu puteam uita serile reci fără el, rușinea când mergeam la magazin și nu aveam bani nici pentru pâine, lacrimile copiilor mei.

Ilie încerca să repare totul: gătea, ducea gunoiul, mergea cu Andreea în parc. Dar Vlad refuza să vorbească cu el. Într-o seară l-am găsit plângând în baie.

— Mamă… De ce a trebuit să plece? De ce nu ne-a vrut?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că nici eu nu știam răspunsul.

Într-o duminică dimineață, am stat toți patru la masă pentru prima dată după atâția ani. Ilie a încercat să spună o glumă, dar nimeni n-a râs. Tensiunea era ca o pânză groasă între noi.

Seara aceea am petrecut-o singură pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă pot ierta vreodată ceea ce s-a rupt atunci când Ilie a plecat. Poate că timpul vindecă rănile, dar cicatricile rămân mereu acolo.

Acum, după atâția ani, încă mă întreb: Poate o familie să fie întreagă din nou după ce a fost sfâșiată de promisiuni goale? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?