Noaptea în care am pierdut totul, dar m-am regăsit

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce el trântea ușa bucătăriei de perete. Copiii, Ana și Radu, se strânseseră unul în altul pe canapea, cu ochii mari, umezi, privind la noi ca la un film de groază. Vlad s-a apropiat de mine cu pași grei, iar eu am simțit cum mi se taie respirația. Mâna lui s-a ridicat, iar palma a căzut peste obrazul meu cu o forță care m-a făcut să văd stele verzi. În clipa aceea, am știut: dacă nu plec acum, nu voi mai pleca niciodată.

Am fugit în dormitor, am aruncat câteva haine într-o geantă veche, am luat actele, portofelul și, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, i-am luat pe copii de mână. — Mami, unde mergem? a șoptit Ana, cu vocea subțire. — Departe de aici, iubita mea, i-am răspuns, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad urla din bucătărie, dar nu m-am mai uitat înapoi. Am ieșit pe ușă, am coborât scările blocului în fugă, cu copiii aproape târâți după mine, și am dat buzna în noaptea rece de noiembrie.

Nu aveam unde să merg. Mama și tata nu mai vorbeau cu mine de când m-am măritat cu Vlad. „Ți-ai ales singură soarta, Irina”, îmi spusese mama ultima dată când am sunat-o plângând. „Nu te mai întoarce la noi cu copiii după tine!” Mă simțeam ca un copil pedepsit, dar acum nu mai era timp de regrete. Am mers pe jos până la Gara de Nord, cu gândul că poate acolo voi găsi un loc unde să stăm măcar până dimineață. Pe drum, Ana a început să plângă, iar Radu, abia de patru ani, se împiedica la fiecare pas. M-am oprit pe o bancă, i-am strâns la piept și am început să plâng și eu, în hohote, fără să-mi pese cine mă vede.

— Doamnă, sunteți bine? m-a întrebat o femeie în vârstă, care trecea pe lângă noi. Am dat din cap că nu, dar nu am putut să scot niciun cuvânt. Femeia s-a aplecat, mi-a pus o mână pe umăr și mi-a spus: — Haideți la mine acasă, nu puteți sta cu copiii pe stradă. Am privit-o neîncrezătoare, dar ochii ei blânzi m-au convins. Am mers la ea, într-o garsonieră mică, dar caldă. Ne-a dat ceai și biscuiți, iar copiii au adormit pe o saltea pe jos. Eu am stat trează toată noaptea, cu ochii în tavan, întrebându-mă cum am ajuns aici.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe sora mea, Simona. — Irina, nu pot să te ajut, știi bine că soțul meu nu te suportă, mi-a spus ea, cu vocea stinsă. — Dar Simona, sunt cu copiii pe drumuri! — Îmi pare rău, nu pot. Am închis telefonul și am simțit cum mă prăbușesc. Familia mea mă abandonase. Vlad mă suna insistent, îmi trimitea mesaje pline de amenințări și promisiuni de împăcare. „Dacă nu te întorci, o să-ți iau copiii!” scria într-unul dintre ele. Mă temeam pentru viața mea, dar mai ales pentru ei.

Am început să caut ajutor la centrele pentru victimele violenței domestice. Peste tot mi se spunea că nu sunt locuri, că trebuie să aștept. Femeia care ne găzduise nu mai putea să ne țină, avea și ea problemele ei. Într-o seară, am dormit într-o scară de bloc, cu copiii strânși lângă mine. Mă simțeam invizibilă, ca și cum nu aș fi existat pentru nimeni. Într-o dimineață, un bărbat a trecut pe lângă noi și a spus cu dispreț: — Uite încă una care și-a făcut-o cu mâna ei. M-am ridicat, am privit în jur și am simțit o furie care m-a trezit din amorțeală. Nu, nu eu am ales să fiu bătută. Nu eu am ales să fiu alungată de familie. Dar eu pot alege să nu mă las doborâtă.

Am mers la Direcția de Asistență Socială. După multe drumuri și umilințe, am primit un loc într-un adăpost pentru mame și copii. Nu era lux, dar era cald și sigur. Acolo am întâlnit alte femei ca mine, fiecare cu povestea ei de groază. Ne-am sprijinit una pe alta, am plâns împreună, am râs împreună. Am început să merg la consiliere psihologică, să învăț să am din nou încredere în mine. Am găsit un job de menajeră la o familie din oraș, iar copiii au început grădinița. Încet-încet, viața noastră a început să prindă contur.

Într-o zi, Ana mi-a spus: — Mami, aici e mai bine decât acasă la tati. Atunci am știut că am făcut ce trebuia. Vlad a continuat să mă amenințe, dar cu ajutorul unei avocate de la centru am reușit să obțin un ordin de protecție. Familia mea nu m-a căutat niciodată, dar am învățat să nu mai aștept nimic de la ei. Am învățat să mă bazez pe mine și pe copiii mei.

Uneori, noaptea, când copiii dorm, mă gândesc la tot ce am pierdut: casa, familia, siguranța. Dar apoi mă uit la Ana și Radu și știu că am câștigat ceva mult mai important: libertatea și demnitatea mea. Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc coșmarul acesta în tăcere? Câte dintre ele vor avea curajul să fugă? Și cine le va ajuta când toți le întorc spatele?