Nora, nora, ce-ai făcut cu băiatul meu?

— Vlad, iar tu speli vasele? Nu te-ai odihnit deloc azi!
Vocea mea răsună în bucătăria lor mică din Militari, unde mirosul de ciorbă abia făcută se amestecă cu parfumul scump al Norei. Fiul meu, cu mânecile suflecate și ochii obosiți, zâmbește forțat.

— Mamă, nu-i nimic. Nora a avut o zi grea la birou.

Nora nici nu ridică privirea din telefon. Își rotește ochii, apoi oftează teatral:

— Vlad, ai uitat să pui sare în supă. Și vezi că mai e rufărie de întins.

Îmi simt sângele clocotind. Mă abțin cu greu să nu izbucnesc. Îmi amintesc cum, pe vremuri, bărbații nu făceau treburile astea. Dar mă uit la Vlad și văd cât de mult s-a schimbat lumea. Și totuși, nu pot să nu mă întreb: e fericit? Sau doar se preface?

Am venit la ei pentru că Vlad m-a sunat ieri, cu voce stinsă:

— Mamă, poți să treci pe la noi? Parcă mi-e dor de tine.

Nu mi-a spus mai mult. Dar când am intrat pe ușă, am simțit tensiunea ca un nor greu. Nora m-a salutat rece, apoi s-a retras în dormitor cu laptopul. Vlad a rămas cu mine în bucătărie, tăcut. Am încercat să-l descoasez:

— Ce se întâmplă, mamă? Parcă nu mai ești tu.

A dat din umeri:

— E greu… Nora are multe pretenții. Vrea totul perfect. Și la muncă e stresată… Dar o iubesc.

Am vrut să-i spun că iubirea nu înseamnă să te pierzi pe tine. Dar m-am oprit. Poate sunt eu de modă veche. Poate nu înțeleg generația lor.

Seara, la cină, Nora a început să-l critice pe Vlad pentru orice: că nu a șters bine masa, că a uitat să cumpere avocado, că nu a pus hainele la loc. Eu am încercat să schimb subiectul:

— Nora, cum merge la birou?

Mi-a răspuns scurt:

— Bine. Dar dacă Vlad ar fi mai atent acasă, aș avea și eu timp să mă relaxez.

M-am simțit ca un intrus. Am văzut cum Vlad se strânge la față, dar tace. După cină, Nora s-a retras din nou în dormitor. Eu am rămas cu Vlad la masă.

— Mamă… crezi că greșesc undeva?

M-a durut întrebarea lui. Mi-am amintit de tata, care nu ridica un pai acasă și totuși mama îl iubea. Dar vremurile s-au schimbat. Femeile muncesc cot la cot cu bărbații. Poate Nora are dreptate să ceară ajutor. Dar tonul ei… felul în care îl privește pe Vlad…

A doua zi dimineață, când m-am trezit pe canapeaua din sufragerie, am auzit-o pe Nora vorbind la telefon:

— Da, mama… Nu știu cât mai rezist cu Vlad. E bun, dar parcă nu are inițiativă deloc. Trebuie să-i spun tot timpul ce să facă.

Mi s-a strâns inima. Am ieșit din cameră și ea s-a oprit brusc din vorbit.

— Bună dimineața! — i-am spus încercând să zâmbesc.

— Bună… — mi-a răspuns sec.

Vlad a apărut și el, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Mamă, vrei cafea?

— Da, dragul meu.

Am băut cafeaua în liniște. Apoi am plecat spre casă cu sufletul greu. Pe drum m-am gândit: oare unde am greșit ca mamă? L-am crescut prea blând? L-am protejat prea mult? Sau poate lumea asta nouă e prea dură pentru sufletul lui bun?

Seara m-a sunat sora mea, Mariana:

— Ce faci, Lenuța? Cum e la Vlad?

I-am povestit totul printre lacrimi reținute.

— Draga mea, lasă-i să-și rezolve singuri problemele! Nu te băga prea mult…

Dar cum să nu mă bag? E copilul meu! Cum să stau deoparte când îl văd nefericit?

Au trecut câteva săptămâni. Vlad m-a sunat tot mai rar. Când l-am întrebat dacă vrea să vină acasă la masă duminică, mi-a spus că Nora are planuri și trebuie să o ajute cu niște proiecte personale.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am primit un mesaj de la el: „Mamă, pot veni la tine câteva zile?”

Când a ajuns acasă, era palid și abătut. S-a prăbușit pe canapea și a început să plângă ca un copil.

— Nu mai pot… Nu știu ce vrea de la mine! Orice fac e greșit!

L-am ținut în brațe și am plâns împreună.

— Vlad, poate ar trebui să vorbiți deschis… Să-i spui ce simți.

— Am încercat! Spune că sunt slab… Că nu sunt bărbat adevărat dacă nu iau inițiativa…

Mi-am mușcat buzele ca să nu-i spun ce cred despre Nora. Dar l-am încurajat să lupte pentru el însuși.

După câteva zile s-a întors acasă la el. Nu știu ce au discutat atunci. Dar ceva s-a schimbat: Vlad a început să vină mai des pe la mine, zâmbind timid. Mi-a spus că merge la terapie de cuplu cu Nora.

Acum îi privesc de la distanță și mă rog ca fiul meu să-și găsească echilibrul între iubire și demnitate. Și mă întreb: oare cât trebuie să sufere un om ca să fie acceptat pentru cine este? Oare dragostea adevărată cere sacrificii sau doar sinceritate?