„Nu am fost o mamă bună” – Povestea mea cu fiul meu, Radu

— Nu am o mamă.

Cuvintele lui Radu au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. Stătea în pragul ușii, cu rucsacul atârnând neglijent pe un umăr, privindu-mă cu ochii aceia cenușii, reci, pe care nu-i mai văzusem de când era copil. Încercam să-i zâmbesc, dar buzele mi se strângeau neputincioase. M-am întors acasă după opt ani, cu inima plină de speranță și teamă, dar nu eram pregătită pentru acest refuz tăios.

— Radu, te rog…

— Nu am o mamă, a repetat el, apoi s-a întors și a coborât scările fără să privească înapoi.

Am rămas în ușă, cu valiza la picioare și cu sufletul gol. Mama mea, Elena, a ieșit din bucătărie, ștergându-și mâinile de șorț.

— Ți-am spus că nu va fi ușor, Anca. Copilul ăsta a crescut fără tine. L-ai lăsat aici și ai plecat în Italia să speli bătrâni la fund. Ce credeai? Că te va primi cu brațele deschise?

Mi-am mușcat buza să nu plâng. Știam că mama are dreptate. Am plecat când Radu avea doar patru ani. Soțul meu, Doru, ne părăsise pentru alta și rămăsesem singură cu un copil mic și datorii până peste cap. Am ales să plec la muncă în străinătate, crezând că banii vor compensa lipsa mea. I-am trimis jucării, haine, dulciuri, dar nu am putut trimite îmbrățișări sau povești de noapte bună.

În fiecare seară, după ce terminam de curățat băile bătrânei signora Rossi, mă uitam la pozele lui Radu pe telefon și plângeam în tăcere. Îi sunam pe mama și pe el pe Skype, dar el era mereu grăbit sau supărat. „Când vii acasă?” mă întreba uneori. „Curând”, mințeam eu.

Anii au trecut. Am strâns bani pentru apartamentul nostru mic din Ploiești și pentru ca Radu să nu ducă lipsă de nimic. Dar am pierdut tot ce era mai important: copilul meu.

Acum, când m-am întors, el nu mă mai recunoaște ca mamă. M-am așezat la masa din bucătărie, cu capul în mâini.

— Lasă-l să respire, mi-a spus mama. Are nevoie de timp.

— Dar dacă nu mă va ierta niciodată?

Mama a oftat adânc.

— Știi cum e… Eu am crescut fără tată. Și tot l-am iertat când s-a întors bătrân și bolnav. Dar fiecare copil e altfel.

În zilele următoare am încercat să mă apropii de Radu. Îl așteptam când venea de la liceu. Îi pregăteam mâncarea preferată – ciorbă de perișoare și clătite cu dulceață de vișine – dar el mânca în tăcere sau își lua farfuria în cameră. Îl auzeam noaptea vorbind la telefon cu prietenii:

— Nu vreau să vorbesc despre ea… E doar o străină.

Într-o seară, l-am găsit pe balcon, privind luminile orașului.

— Radu… pot să stau cu tine?

Nu mi-a răspuns. Am stat lângă el în liniște.

— Știi… când erai mic, îți plăcea să cânți „Podul de piatră”. Ți-o mai amintești?

A oftat.

— Nu-mi mai amintesc nimic din copilărie.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Îmi pare rău că am plecat… Am făcut-o pentru tine.

— Pentru mine? Sau pentru tine? Ai fugit pentru că nu ai putut să suporți greutatea. M-ai lăsat aici cu bunica… Eu nu am avut cui să spun „mamă” la serbarea de la grădiniță! Toți copiii aveau mamele lor… Eu aveam doar o voce la telefon!

Lacrimile mi-au curs pe obraji.

— Ai dreptate… Am fost lașă. Dar te iubesc mai mult decât orice pe lume.

A tăcut mult timp.

— Poate că mă iubești… Dar eu nu știu cum să te iubesc pe tine.

A intrat în casă și m-a lăsat singură cu stelele și regretele mele.

În zilele următoare am încercat să-l ajut la teme, să-i povestesc despre Italia, despre cât de greu mi-a fost acolo fără el. Uneori părea că mă ascultă, alteori se retrăgea în camera lui și trântea ușa.

Într-o duminică dimineață, mama a venit la mine cu o scrisoare mototolită.

— Asta am găsit-o sub perna lui Radu.

Am deschis-o cu mâinile tremurânde:
„Dragă mamă,
Dacă citești asta, poate că ai venit acasă. Nu știu dacă pot să te iert vreodată că ai plecat. Mi-a fost dor de tine în fiecare zi. M-am prefăcut că nu-mi pasă, dar adevărul e că mi-a lipsit mirosul tău, vocea ta, brațele tale. Poate într-o zi o să pot să-ți spun asta în față.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Seara aceea am bătut la ușa lui Radu.

— Pot să intru?

Nu mi-a răspuns, dar nici nu a încuiat ușa. Am intrat încet și m-am așezat pe marginea patului.

— Am citit scrisoarea ta…
El s-a întors spre perete.
— Știu că nu pot schimba trecutul. Dar vreau să fiu aici pentru tine acum. Oricât de greu ar fi…
A tăcut mult timp, apoi a șoptit:
— Mi-e frică să te iubesc iar… Să nu pleci din nou.
L-am luat în brațe pentru prima dată după opt ani și am simțit cum zidurile dintre noi se crapă puțin câte puțin.

Nu știu dacă vreodată voi putea repara tot ce am stricat. Dar mă întreb: oare cât de mult poate răni absența unei mame? Și cât de mult poate vindeca iertarea? Voi ce credeți?