Nu fugi de tine, Ema: Cum am fugit de la altar și m-am regăsit

— Ema, ai pus destul zahăr în aluat? Mamei lui Vlad îi plac dulciurile mai mult ca orice, să nu cumva să uiți!
Vocea Anei, viitoarea mea soacră, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de clătite. Mâinile îmi tremurau ușor când întorceam a treia clătită, iar Vlad, logodnicul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, absent. Simțeam cum mă sufoc între pereții aceia galbeni, cu faianță veche și perdele cu flori. Eram acolo, dar nu eram. Parcă eram o umbră care făcea totul pe pilot automat.

— Da, Ana, am pus. Cred că o să iasă bine, am spus încercând să zâmbesc.

— Să sperăm! Să nu ne faci de râs la nuntă, că toată lumea va fi cu ochii pe tine! a râs ea, dar râsul i-a sunat ca o avertizare.

M-am uitat la Vlad. Nu mi-a răspuns privirea. În ultimele luni, totul se învârtea în jurul nunții: rochia, invitațiile, meniul, lista de invitați. Nimeni nu mă întrebase dacă vreau cu adevărat toate astea. Nici măcar eu.

În seara aceea, după ce toți au plecat, am rămas singură în bucătărie. Am plâns în tăcere, cu capul pe masă. M-am întrebat: când am încetat să mai fiu eu? Când am început să trăiesc viața pe care alții au desenat-o pentru mine?

Mama mea era încântată de Vlad. „E băiat bun, are serviciu stabil, familie serioasă. Nu mai visa la cai verzi pe pereți!” Tata nu spunea nimic, dar tăcerea lui era grea ca plumbul. Prietenele mele mă felicitau pentru „norocul” pe care îl aveam. Dar eu simțeam că mă pierd.

Cu două săptămâni înainte de nuntă, am avut o discuție cu Vlad.

— Ema, mama vrea să schimbăm meniul la nuntă. Zice că nu-i place peștele. Și ar trebui să te gândești la coafură, nu-i place când îți lași părul desfăcut.

— Vlad, dar eu vreau pește. Și părul meu e al meu…

— Hai, Ema, nu te mai complica! Nu e mare lucru. Faci cum zice mama și gata.

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am tăcut. Am zâmbit fals. Dar în noaptea aceea n-am dormit deloc.

În ziua nunții, m-am trezit devreme. Rochia albă era întinsă pe pat ca o capcană. Mama a venit să mă ajute să mă îmbrac.

— Ema, e cea mai importantă zi din viața ta! Să fii frumoasă și cuminte!

Am privit-o în ochi și am văzut speranța ei, visurile ei proiectate asupra mea. Dar eu nu mai puteam.

Când am ajuns la biserică, inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin. Vlad mă aștepta la altar, zâmbind larg pentru poze. Ana îmi făcea semne discrete să-mi aranjez voalul.

Preotul a început slujba. Cuvintele lui se auzeau ca prin apă: „Ema, îl iei pe Vlad de soț?”

Am simțit cum toți ochii sunt pe mine. Am văzut viitorul: dimineți cu clătite pentru alții, decizii luate de altcineva, zâmbete false la mesele de duminică. Am simțit că mă sufoc.

— Nu pot! am spus tare, aproape strigând.

O liniște tăioasă s-a lăsat peste biserică. Mama a început să plângă. Ana a făcut ochii mari. Vlad a rămas cu gura deschisă.

— Îmi pare rău… nu pot! am repetat și am fugit spre ieșire.

Am alergat pe scările bisericii ca și cum fugeam dintr-o închisoare invizibilă. Afară ploua mărunt. Rochia mi s-a murdărit de noroi și lacrimile mi se amestecau cu picăturile reci.

Am mers pe jos până acasă la părinți. Mama m-a întâmpinat cu reproșuri:

— Cum ai putut să ne faci asta? Ce-o să zică lumea? Ai distrus tot!

— Mamă… eu nu mai pot trăi viața altora! Vreau să fiu eu însămi!

Tata m-a privit lung și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

Au urmat zile grele. Telefonul suna mereu: rude indignate, prieteni scandalizați, Ana care mă implora să mă răzgândesc „pentru binele tuturor”. Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu te voi ierta niciodată.”

Am stat singură multe nopți, gândindu-mă dacă am făcut bine sau rău. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am ieșit la plimbare prin parc fără să mă uit la ceas sau la telefon. Am început să pictez din nou — ceva ce abandonasem de ani buni pentru că „nu aduce bani”.

După câteva luni, mama a venit la mine cu ochii roșii:

— Poate că ai avut dreptate… Poate că nu știu ce e mai bine pentru tine… Dar mi-e greu să accept.

Am îmbrățișat-o și i-am spus:

— Nici eu nu știu mereu ce e mai bine pentru mine… dar vreau să încerc să aflu singură.

Astăzi încă sunt privită ciudat de unii cunoscuți. Unii spun că sunt egoistă sau „fată bătrână”. Dar eu simt că trăiesc pentru prima dată cu adevărat.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc viețile altora doar din frică? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu pot” atunci când toată lumea așteaptă „da”-ul nostru? Poate că povestea mea va da curaj cuiva să-și asculte vocea interioară.