„Nu mai răspund la telefon” – Povestea unei femei care a învățat să trăiască pentru ea însăși

— Viorica, unde ești? Iar nu răspunzi la telefon? Am nevoie de tine! vocea fiicei mele, Irina, răsuna insistent în difuzorul mobilului care vibra pe masa din bucătărie. M-am uitat la el, cu mâinile încă ude de la vasele pe care le spălasem pentru a treia oară în acea zi, și am simțit cum un val de oboseală mă cuprinde. Nu am răspuns. Pentru prima dată după mulți ani, nu am răspuns.

Am 61 de ani și, până nu demult, eram femeia „bună la toate”. Soție, mamă, bunică, gospodină, secretară neoficială a familiei și, mai presus de orice, omul pe care toți îl sunau când aveau nevoie de ceva. „Viorica, fă tu cumpărăturile că eu nu am timp.” „Mamă, ia-l tu pe Vlad de la grădiniță.” „Mamaie, îmi faci clătite?” Și eu făceam. Fără să crâcnesc. Fără să mă întreb dacă vreau sau pot.

Soțul meu, Gheorghe, era mereu ocupat cu serviciul. Apoi cu pensia și cu televizorul. Irina și-a crescut copiii cu ajutorul meu, dar niciodată nu mi-a mulțumit cu adevărat. Fiul meu, Radu, m-a sunat doar când avea nevoie de bani sau de cineva să-i spele cămășile. Ani la rând am trăit cu impresia că așa trebuie să fie o mamă. Să se sacrifice. Să fie acolo mereu. Să nu spună niciodată „nu”.

Într-o zi de iarnă, când ningea ca-n povești și casa era plină de miros de cozonac, am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Gheorghe stătea în fotoliu și butona telecomanda. Vlad și Maria alergau prin casă, iar Irina îmi cerea să pun masa mai repede. Am scăpat farfuria din mână și s-a spart în bucăți pe gresie. Toți s-au oprit și s-au uitat la mine ca la un obiect stricat.

— Ce-ai pățit, mamă? Nu vezi că facem foame? a spus Irina cu voce tăioasă.

Atunci am izbucnit în plâns. Nu mai plânsesem de față cu ei de când murise mama mea. Am fugit în dormitor și am tras ușa după mine. Am stat acolo o oră întreagă, ascultând cum râd și vorbesc fără mine. Nimeni nu a venit să mă întrebe dacă sunt bine.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme și am ieșit la plimbare prin parc. Era liniște și frig. M-am așezat pe o bancă și am privit copacii goi. Pentru prima dată după mult timp mi-am auzit gândurile: „Oare cine sunt eu fără ei? Ce-mi place mie? Ce vreau eu?”

În zilele următoare am început să spun „nu”. La început timid: „Nu pot azi să vin la tine.” „Nu am chef să gătesc.” „Nu vreau să merg la piață.” Reacțiile au fost dure.

— Mamă, ce-i cu tine? Te-ai schimbat! a spus Radu într-o seară.
— Poate că e timpul să mă schimb, i-am răspuns.

Gheorghe s-a supărat că nu-i mai pregătesc ciorba preferată zilnic. Irina m-a acuzat că nu-mi pasă de nepoți. Vlad a plâns că nu-l mai iau de la grădiniță.

Am început să merg la bibliotecă, să citesc romane polițiste și să beau cafea pe terasă. Am cunoscut-o pe doamna Lidia, o văduvă care mi-a povestit cum a plecat singură la mare la 70 de ani. Am râs împreună ca două adolescente.

Familia mea a încercat să mă readucă „la normal”. Au venit cu flori, cu promisiuni și cu reproșuri.

— Nu poți să ne abandonezi acum! a țipat Irina într-o duminică.
— Nu vă abandonez. Învăț doar să trăiesc și pentru mine.

Au trecut luni până când au început să mă accepte altfel. Gheorghe a învățat să-și încălzească singur mâncarea. Irina și-a luat bona pentru copii. Radu a început să-și spele singur hainele.

Eu? Eu am descoperit liniștea. Am descoperit cât de bine e să mănânci încet, să asculți păsările dimineața sau să citești o carte fără să te grăbești. Am început chiar să pictez — ceva ce visam din tinerețe.

Uneori mă simt vinovată. Alteori mă simt liberă ca niciodată.

Mă întreb dacă nu cumva am pierdut prea mult timp trăind pentru alții. Dar poate că niciodată nu e prea târziu să te regăsești… Voi ce credeți? E egoism sau curaj să spui „nu” celor dragi ca să-ți găsești liniștea?