„Nu, mama ta nu va locui cu noi” — Lupta mea pentru casă și demnitate

— Nu, mama ta nu va locui cu noi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Militari. Mirosea a ciorbă de perișoare și a frică. Mihai s-a oprit din spălatul vaselor, s-a întors spre mine și m-a privit ca și cum nu mă mai recunoștea.

— Nu avem de ales, Irina. E bolnavă, nu mai poate sta singură la țară. E mama mea!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să țip, dar am rămas nemișcată, cu mâinile încleștate pe marginea mesei. În mintea mea se derulau imagini cu Elena, soacra mea, intrând peste tot, criticându-mi mâncarea, ordinea din casă, felul în care îmi cresc copilul. Știam că nu va fi ușor, dar nu mă așteptam să fiu pusă în fața faptului împlinit.

Prima seară a fost un coșmar. Elena a venit cu două valize mari și o privire rece. S-a uitat la mine de sus până jos și a spus:

— Sper că ai pregătit camera aia mică. Nu pot dormi pe canapea ca un musafir.

Mihai a încercat să destindă atmosfera:

— Mamă, Irina a făcut tot posibilul să fie bine. Hai să ne așezăm la masă.

Dar Elena deja inspecta casa, trăgând cu degetul pe mobilă după praf, oftând zgomotos la vederea jaluzelelor neatinse de două zile. M-am simțit ca o intrusă în propria casă.

Zilele au trecut greu. Elena comenta orice: „Nu așa se face ciorba”, „Copilul trebuie să poarte șosete groase”, „Nu te pricepi la nimic”. Mihai încerca să fie mediator, dar de cele mai multe ori tăcea sau îi lua apărarea.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Maria, fetița noastră de cinci ani, am izbucnit:

— Mihai, nu mai pot! Parcă nu mai e casa mea! Parcă nici tu nu mai ești același…

El s-a uitat la mine obosit:

— Ce vrei să fac? Să o dau afară? E mama!

— Dar eu cine sunt? Eu și Maria nu contăm?

A tăcut. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nici copilul, nici Elena.

A doua zi dimineață, Elena a intrat peste mine în baie:

— Irina, ai uitat să cumperi pâine! Cum să nu fie pâine la micul dejun?

Am răspuns printre dinți:

— O să cobor imediat.

— Dacă ai fi mai organizată… Pe vremea mea…

Am ieșit val-vârtej și am trântit ușa. Pe drum spre brutărie mi-am sunat sora, pe Alina.

— Nu mai pot! Simt că mă pierd… Nu mai știu cine sunt în casa asta!

Alina m-a ascultat și mi-a spus:

— Irina, trebuie să pui limite. Vorbește cu Mihai serios. Nu poți trăi așa la nesfârșit.

Dar cum să-i spun soțului meu că mama lui trebuie să plece? Cum să nu par egoistă?

Într-o duminică dimineață, când Mihai era la piață cu Maria, am rămas singură cu Elena. Ea citea ziarul la masă. Am prins curaj:

— Doamnă Elena… Vreau să vorbim.

Ea a ridicat sprâncenele:

— Spune.

— Simt că nu mai am loc în casa mea. Că orice fac e greșit pentru dumneavoastră. Și nu pot trăi așa…

A tăcut o clipă. Apoi a spus rece:

— Eu nu am cerut să vin aici. Dar băiatul meu nu mă lasă singură. Dacă ai fi fost tu mai bună cu el, poate nu s-ar fi simțit obligat.

M-am ridicat brusc:

— Nu e corect! Eu am făcut tot ce am putut pentru familia asta!

Mihai a intrat atunci pe ușă și ne-a găsit certându-ne. A încercat să calmeze spiritele, dar era prea târziu. Tensiunea plutea în aer ca un nor gros.

Seara aceea a fost decisivă. După ce Maria a adormit, Mihai s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Irina… Nu vreau să te pierd. Dar nici pe mama nu pot s-o las singură.

— Atunci găsim o soluție împreună! Poate o ajutăm să-și găsească o garsonieră aproape de noi sau vedem dacă există un azil decent unde să fie îngrijită bine…

A oftat adânc:

— O să vorbesc cu ea. Dar promite-mi că nu renunți la noi…

Am dat din cap încet. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care trec prin asta: între datoria față de părinți și dreptul la propria viață.

După câteva zile tensionate și multe discuții grele, Elena a acceptat cu greu să se mute într-o garsonieră aproape de noi. Mihai mergea zilnic la ea, iar eu mă simțeam vinovată și ușurată în același timp.

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Mihai s-a schimbat — suntem mai sinceri unul cu altul, dar rana rămâne acolo. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost prea egoistă.

Oare câte femei din România trăiesc drama asta? Câte dintre noi reușesc să-și salveze căsnicia fără să se piardă pe ele însăși? Voi ce ați fi făcut în locul meu?