Nu sunt doar bolnavă: Noaptea în care am pierdut totul

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să stau aici, mă sufoc! Rareș își aruncă geaca pe el și trânti ușa de la intrare, lăsând în urmă un miros de ploaie și disperare. Copiii dormeau sus, iar eu stăteam în mijlocul holului, cu mâinile tremurânde și inima bubuindu-mi în piept. Afară tuna, iar fiecare fulger părea să-mi lumineze pentru o clipă viața care se destrăma sub ochii mei.

Nu era prima ceartă. De luni bune, Rareș era absent, mereu obosit, mereu cu ochii în telefon. Îmi spunea că e stresat la muncă, că are nevoie de spațiu. Dar în seara aceea, când mi-a spus că merge la mama lui pentru că nu se simte bine, am știut că nu spune adevărul. Am simțit-o în felul în care nici măcar nu m-a privit în ochi.

Am urcat încet scările, încercând să nu fac zgomot. Am intrat în camera copiilor. Maria dormea cu păpușa strânsă la piept, iar Vlad avea o mână scoasă de sub plapumă. I-am acoperit mai bine și am simțit un nod în gât. Ce le voi spune dacă Rareș nu se mai întoarce?

M-am întors în dormitorul nostru și am privit patul gol de lângă mine. M-am așezat pe margine și am început să plâng în tăcere. Nu era doar frica de a fi singură. Era sentimentul acela că nu mai știam cine sunt. De ani de zile mă pierdusem între griji, facturi, teme pentru copii și mesele de seară în care Rareș abia schimba două vorbe cu mine.

Telefonul a vibrat pe noptieră. Un mesaj de la sora mea, Ioana: „Ești bine? Ai nevoie de ceva?” Am vrut să-i răspund că sunt bine, dar degetele mi s-au blocat pe ecran. Nu eram bine. Eram sfâșiată între furie și neputință.

Dimineața m-a găsit cu ochii umflați și capul greu. Copiii au coborât veseli, fără să știe ce se întâmplase peste noapte. Le-am pregătit micul dejun și am încercat să zâmbesc. Vlad m-a privit lung: „Mami, unde e tati?”

— A avut treabă la bunica, i-am spus încercând să-mi stăpânesc vocea.

În zilele următoare Rareș a sunat rar. Îmi spunea că are nevoie de timp să se gândească. Ioana a venit să stea cu mine într-o seară și m-a găsit plângând pe covor.

— Ana, trebuie să afli adevărul. Nu poți trăi așa, în incertitudine.

Avea dreptate. Am început să caut răspunsuri. Am găsit conversații ascunse pe Facebook cu o femeie pe care nu o cunoșteam: Larisa. Mesaje pline de dor și promisiuni. Am simțit cum totul se prăbușește din nou peste mine.

Când Rareș a venit după două săptămâni să-și ia niște haine, l-am confruntat:

— Cine e Larisa?

A tăcut mult timp, apoi a oftat:

— Ana… Nu mai merge între noi de mult timp. Cu Larisa… e altceva. Mă simt viu din nou.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să țip, să-l lovesc, dar am rămas nemișcată.

— Și copiii? Ce le spunem?

— O să le explicăm împreună… când o să fii pregătită.

A plecat fără să privească înapoi. Am rămas singură cu două suflete nevinovate care aveau nevoie de mine mai mult ca oricând.

Au urmat luni grele. Maria a început să facă crize de plâns noaptea, Vlad s-a retras în el însuși. Eu mergeam la serviciu ca un robot și mă întorceam acasă unde totul îmi amintea de el. Mama mă suna zilnic și încerca să mă încurajeze:

— Ana, trebuie să mergi înainte pentru copii! Nu ești singură!

Dar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

Într-o zi, la școală, educatoarea Mariei m-a chemat la o discuție:

— Maria e tristă și retrasă… A spus că tati nu mai vine acasă. Poate ar fi bine să vorbiți cu un psiholog.

M-am simțit vinovată că nu pot fi destul pentru ea. Seara am stat cu copiii în pat și le-am spus adevărul:

— Tati nu va mai locui cu noi, dar vă iubește foarte mult.

Maria a început să plângă și m-a întrebat dacă e vina ei. Atunci am realizat cât de mult îi afectează pe ei tot ce trăiesc eu.

Am început să merg la terapie cu copiii. Încet-încet am reînvățat să fim o familie altfel. Am început să ies cu prietenele mele, să merg la film sau la cafea fără sentimentul de vinovăție că nu sunt destul pentru toți.

Într-o seară ploioasă, la aproape un an după ce Rareș plecase, am stat pe balcon cu o cană de ceai și am privit orașul luminat de fulgere. Nu mai simțeam frică sau furie. Simțeam doar liniște și recunoștință că am supraviețuit furtunii.

Poate că nu sunt doar bolnavă de tristețe sau singurătate. Poate că sunt mai puternică decât am crezut vreodată.

Mă întreb: câți dintre noi găsim curajul să ne ridicăm când viața ne doboară? Și cât din ceea ce pierdem ne ajută, de fapt, să ne regăsim?