Nunta la care nu am fost invitată: Povestea unei mame între iertare și trădare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Marius! Cum ai putut să nu mă inviți la nunta ta?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mi-am petrecut jumătate din viață gătind pentru el. Marius stătea în prag, cu ochii în pământ, iar Irina, soția lui, se uita pe fereastră, evitând privirea mea. Erau acolo pentru prima dată după nuntă. Nuntă la care eu, mama lui, nu am avut voie să particip.

Totul a început cu un telefon scurt, sec, de la sora mea, Camelia: „Elena, ai auzit? Marius se însoară sâmbătă. Toată lumea e invitată… mai puțin tu.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am sunat la el de zeci de ori în acea zi. Nu a răspuns. Seara, am plâns în pernă ca un copil. Nu-mi venea să cred că fiul meu, băiatul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, mă excludea din cea mai importantă zi a vieții lui.

În zilele ce au urmat, am încercat să găsesc o explicație. Oare am greșit cu ceva? Oare Irina nu mă suportă? Sau poate familia ei a pus presiune? M-am gândit la toate certurile noastre mărunte: când i-am spus că nu-mi place cum se poartă Irina cu el, când am insistat să termine facultatea înainte să se căsătorească. Dar niciodată nu mi-am imaginat că va ajunge să mă pedepsească atât de crunt.

Ziua nunții a fost un coșmar. Am stat singură acasă, cu telefonul în mână, sperând că va suna și va spune: „Mamă, a fost o greșeală! Vino!” Dar nu a sunat. Seara târziu, am primit o poză pe WhatsApp de la Camelia: Marius și Irina dansând fericiți. Am șters poza fără să o deschid.

Au trecut luni de tăcere. Prietenii mă întrebau ce s-a întâmplat. Vecinii șușoteau pe la colțuri. Eu mă prefăceam că totul e bine, dar inima mea era sfâșiată. În fiecare seară mă rugam să primesc un semn de la el. Să-mi spună că îi pare rău. Să-mi spună orice.

Apoi, într-o zi ploioasă de noiembrie, am auzit bătăi la ușă. Erau ei. Marius și Irina. Uzi leoarcă și cu fețele obosite.

— Mamă… putem intra?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. I-am lăsat să intre fără să spun nimic. S-au așezat la masă ca niște străini.

— Avem nevoie de ajutorul tău, a început Marius cu voce stinsă. Ne-au dat afară din chirie și nu avem unde să stăm până găsim altceva.

Am izbucnit:

— Și v-ați gândit că acum pot fi bună de ajutor? Când ați avut nevoie de mine v-ați adus aminte că exist!

Irina a început să plângă încet. Marius m-a privit pentru prima dată în ochi:

— Știu că te-am rănit… Dar te rog…

Am tăcut mult timp. În mintea mea se derulau toate amintirile: primele lui zile de școală, serile când îi citeam povești, momentele când îl țineam în brațe după ce cădea și se lovea. Cum puteam să-l las pe drumuri?

— Puteți rămâne aici o vreme… dar vreau să știu adevărul. De ce nu m-ați invitat la nuntă?

Marius a oftat adânc:

— Irina era însărcinată… și părinții ei au vrut o nuntă restrânsă… Au zis că tu ai fi adus prea mult stres…

— Eu? Eu eram stresul? Am crescut copilul ăsta singură! Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic! Și acum sunt „prea mult stres”?

Irina a ridicat capul:

— Îmi pare rău… Am crezut că e mai bine așa…

Am simțit cum furia și durerea se amestecau în mine ca un vârtej. Dar privind-o pe Irina, cu ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde pe burtica abia vizibil rotunjită, mi-am dat seama că nu pot schimba trecutul.

În zilele următoare, casa mea s-a umplut din nou de viață. Marius își căuta de lucru, Irina gătea cu mine și povesteam despre copilul care urma să vină. Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat ușor.

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am stat singură la masa din bucătărie și am scris o scrisoare pe care nu am avut curajul s-o dau niciodată:

„Dragul meu copil,
Nu știu dacă voi putea ierta vreodată ce mi-ai făcut. Dar știu că te iubesc mai mult decât orice pe lume. Poate că dragostea de mamă nu are limite… sau poate ar trebui să aibă.”

Câteva luni mai târziu s-a născut nepoțica mea, Ana-Maria. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că toate durerile mele s-au topit pentru o clipă. Dar uneori mă întreb: dacă iertarea vine atât de greu între o mamă și un fiu, cum putem spera la împăcare adevărată între oameni străini?

Oare dragostea de mamă ar trebui să fie necondiționată? Sau există momente când trebuie să ne punem pe noi pe primul loc?