O familie destrămată și o promisiune nespusă

— Nu vreau să merg cu tata! Nu vreau! urlam, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mama încerca să mă țină strâns de mână. Sora mea, Ana, stătea în prag, cu ochii mari și speriați, strângând la piept ursulețul de pluș pe care îl primise de la bunica. Tata, cu fața încruntată și vocea răgușită de nervi, încerca să mă tragă spre ușă.

— E rândul meu să stau cu ele! Nu mai faceți scene! a tunat el, iar mama a izbucnit în plâns.

Aveam doar zece ani atunci, dar am simțit că lumea mea se prăbușește. Părinții mei divorțau, iar eu și Ana eram prinse la mijloc, ca două păpuși trase de mâini opuse. Nimeni nu ne întrebase ce vrem. Nimeni nu părea să vadă cât de tare ne durea.

În următoarele luni, totul s-a transformat într-un coșmar birocratic. Avocați, asistenți sociali, discuții interminabile despre „interesul superior al copilului”. Dar cine stabilește ce e mai bine pentru un copil? O doamnă cu ochelari groși care nu ne-a văzut niciodată râzând împreună? Un judecător care citește dosare și nu vede decât hârtii?

Într-o zi, după o ședință la tribunal, am auzit-o pe mama vorbind la telefon:

— Nu pot să cred că vor să le despartă… Da, judecătorul a spus că poate e mai bine pentru fiecare să stea cu un părinte… Cum să le rup eu una de alta?

Am simțit cum mi se taie respirația. Sora mea era tot ce aveam mai drag pe lume. Ana era mai mică decât mine cu doi ani și mereu venea la mine când avea coșmaruri sau când părinții țipau unul la altul. Cum să trăiesc fără ea?

Într-o dimineață geroasă de ianuarie, tata a venit să mă ia. Ana a rămas cu mama. Am plâns amândouă până ni s-au umflat ochii. Tata m-a dus într-un apartament micuț din cartierul Titan. Era rece și gol. Mirosea a vopsea proaspătă și a singurătate.

— O să-ți fie bine aici, mi-a spus tata, încercând să zâmbească. Dar eu știam că nu va fi bine deloc.

Zilele au trecut greu. Mergeam la școală fără chef, iar seara mă uitam la pozele cu Ana și plângeam sub pătură. Tata era mereu obosit sau nervos. Îmi spunea că trebuie să fiu tare, că viața nu e dreaptă. Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să fiu din nou cu sora mea.

Ana îmi scria bilețele pe care le ascundea în ghiozdanul meu când ne vedeam la sfârșit de săptămână:

„Te iubesc mult! Să nu uiți niciodată!”

„Mi-e dor de tine. Noaptea mă gândesc la tine și mă rog să fim iar împreună.”

Uneori, părinții uitau cât de mult ne afectează pe noi războiul lor. Alteori, păreau că nici nu le pasă. Într-o zi, după o ceartă aprinsă la telefon cu mama, tata a aruncat farfuria cu ciorbă de perete și a urlat:

— Din cauza voastră am ajuns aici! Din cauza voastră!

M-am ascuns sub masă și am tremurat până târziu în noapte.

După aproape un an de chinuri, mama s-a îmbolnăvit grav. A ajuns la spital și nimeni nu știa dacă va mai ieși vreodată de acolo. Ana a fost luată temporar într-un centru de plasament pentru fete. Eu am încercat să-l conving pe tata să o aducem la noi.

— Nu e treaba mea! Să se descurce statul! a spus el rece.

Atunci am simțit că urăsc tot ce înseamnă adulți.

În vizitele rare la centru, Ana era tot mai tristă. Îmi povestea despre fetele care plângeau noaptea și despre educatoarele care țipau la ele dacă nu mâncau tot din farfurie.

— Mi-e dor de casă… Mi-e dor de tine… mi-a șoptit într-o zi.

Am început să scriu scrisori către Protecția Copilului, către directoarea școlii, către oricine credeam că mă poate ajuta:

„Vreau doar să fiu cu sora mea! Vreau să fim din nou împreună! De ce trebuie să suferim pentru greșelile părinților noștri?”

Răspunsurile veneau reci și formale: „Situația este analizată… Vom reveni cu detalii…”

Anii au trecut greu. Mama s-a făcut bine într-un final, dar nu mai era aceeași. Tata s-a recăsătorit cu o femeie care nu mă suporta. Ana a rămas în plasament până la 14 ani, când a reușit să vină la mine pentru o vacanță de vară.

Într-o seară stăteam pe balcon și priveam luminile orașului.

— Crezi că o să fim vreodată o familie normală? m-a întrebat Ana încet.

— Nu știu… Dar știu că nu o să te las niciodată singură.

Acum am 22 de ani și încă port în suflet cicatricile acelor ani pierduți. Ana e studentă la Cluj și vorbim zilnic. Părinții noștri sunt fiecare pe drumul lui, preocupați de viețile lor noi.

Dar eu mă întreb mereu: câți copii ca noi sunt despărțiți fără milă? Câți frați plâng noaptea în paturi străine doar pentru că adulții nu știu să-și gestioneze propriile războaie?

Poate că nimeni nu va răspunde vreodată la întrebarea asta. Dar dacă ai fi fost tu în locul nostru… ce ai fi făcut? Ai fi luptat sau ai fi renunțat?