O noapte care a schimbat totul: Povestea mea despre frică, vină și iertare

— Nu mai pot, Raluca! Nu mai pot! urlu, cu vocea spartă de oboseală și frică, în timp ce Ilinca tușește în camera alăturată. E a treia noapte la rând când febra nu-i scade sub 39 și respirația ei sună ca un fluier spart. Raluca mă privește cu ochii roșii de nesomn, dar și de reproș. Nu-mi spune nimic, dar știu ce gândește: „De ce nu faci ceva? De ce nu poți fi mai puternic?”

Îmi amintesc perfect momentul acela. Era ianuarie, gerul mușca din ferestrele apartamentului nostru din Ploiești. Am încercat toate siropurile prescrise de doctorița Popescu, am stat cu orele la Urgențe, am sunat la fiecare oră la mama Ralucăi să-i spunem că „încă nu e bine”. Dar nimic nu funcționa. Ilinca plângea, Raluca plângea, eu mă simțeam ca un impostor în propria viață.

În acea dimineață, după încă o noapte albă, am cedat. Am spus cu voce tare ceea ce mă rodea de zile întregi:
— Duceți-vă la mama ta câteva zile. Poate acolo o să fie mai bine… Poate tu o să poți dormi puțin. Eu… eu nu mai pot.

Raluca a izbucnit în plâns. „Așa ușor renunți? Ne dai afară?”

Nu era asta. Dar nu mai aveam resurse. Mă simțeam vinovat că nu pot să-mi ajut copilul, că nu pot să-mi liniștesc soția. Mă simțeam un eșec ca tată și ca bărbat.

Au plecat în acea după-amiază cu trenul spre Buzău. Am rămas singur în apartamentul gol, cu jucăriile Ilincăi împrăștiate peste tot și cu un nod în gât care nu voia să plece. În primele ore am dormit buștean, dar apoi liniștea a devenit insuportabilă. M-am trezit la fiecare zgomot, m-am uitat la telefon din cinci în cinci minute.

A doua zi dimineață m-a sunat Raluca. Vocea ei era mai calmă:
— Ilinca a dormit patru ore legate. Mama mi-a făcut ceai de tei și mi-a pus comprese pe frunte. Parcă… parcă e alt aer aici.

Am simțit un val de ușurare și un altul de vinovăție. De ce nu puteam eu să-i ofer asta? Ce fel de tată sunt dacă primul meu impuls e să fug?

Zilele au trecut greu. La serviciu eram absent, colegii mă întrebau dacă sunt bolnav. Mama m-a sunat într-o seară:
— Ce faci, băiete? Ai nevoie de ceva?

Am izbucnit:
— Nu știu ce să fac, mamă! Simt că mi-am abandonat familia!

Mama a tăcut o clipă, apoi mi-a spus:
— Uneori, ca să-i ajuți pe ceilalți, trebuie să te ajuți pe tine întâi.

Cuvintele ei au rămas cu mine toată noaptea. Am început să mă gândesc la copilăria mea, la cum tata dispărea zile întregi când lucrurile deveneau grele acasă. Juraseam că eu nu voi face niciodată asta… Și totuși, oare nu făcusem același lucru?

În a cincea zi, Raluca m-a sunat din nou:
— Ilinca e mai bine. A început să mănânce și chiar a zâmbit azi dimineață.

Vocea ei era altfel — nu doar obosită, ci și caldă. Am simțit că ceva s-a schimbat între noi.

— Vreți să veniți acasă? am întrebat timid.

— Mai stăm puțin aici… Dar poate vii tu la noi în weekend?

Am luat trenul spre Buzău sâmbătă dimineață. Pe drum mi-am repetat în minte toate scuzele posibile: „Am vrut doar să vă fie bine”, „Nu am știut ce să fac”, „Îmi pare rău”.

Când am ajuns, Ilinca a alergat spre mine cu brațele deschise. Era încă palidă, dar ochii îi sclipeau. Raluca m-a privit lung, apoi m-a îmbrățișat fără cuvinte.

Seara, după ce Ilinca a adormit, am stat cu Raluca la bucătărie.
— Știi… m-am simțit trădată când ne-ai trimis aici, mi-a spus ea încet. Dar cred că aveam nevoie amândouă de o pauză. Și tu aveai nevoie…

— De aer, am completat eu. De liniște. De timp să-mi adun gândurile.

Am vorbit mult în acea noapte despre frici, despre presiunea de a fi părinți perfecți, despre cum ne pierdem pe noi înșine încercând să fim totul pentru ceilalți.

Când ne-am întors acasă toți trei, ceva era diferit. Nu problemele dispăruseră — Ilinca încă mai avea zile proaste, noi încă ne certam uneori — dar parcă știam acum că nu suntem singuri și că e ok să cerem ajutor.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău trimițându-le atunci la Buzău. Poate că da, poate că nu… Dar știu sigur că acea pauză ne-a salvat familia.

Oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când nu mai putem? Și câți avem puterea să iertăm — pe ceilalți și pe noi înșine?