Oaspetele Neinvitat: Soacra Mea, Umbra Căminului Meu

— Ce faci aici, Lidia? am întrebat cu voce tremurată, încercând să-mi stăpânesc furia. Era ora opt seara, ploua torențial afară, iar eu tocmai intrasem pe ușă după o zi istovitoare la birou. În bucătăria mea mirosea a supă de pui și a detergent de vase. Lidia, soacra mea, stătea cu spatele la mine, mutând borcanele de pe rafturi și ștergând masa cu o cârpă pe care o uram din tot sufletul.

— Nu vezi că e dezordine? a răspuns ea fără să se întoarcă. La tine în casă nu găsești nimic la locul lui. Bogdan nu are parte de o masă caldă când vine acasă. Ce fel de nevastă ești?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Lidia își făcea apariția fără să anunțe. De fapt, îi interzisesem clar să mai vină la noi fără să ne sune înainte. Dar pentru ea, regulile mele nu contau. Pentru ea, casa noastră era extensia propriei ei case, iar eu eram doar o intrusă care nu știa să-și țină bărbatul fericit.

— Ți-am spus că nu vreau să intri aici fără să ne anunți! am ridicat vocea, simțind cum mi se înroșesc obrajii.

— Eu sunt mama lui Bogdan! Cine ești tu să-mi spui mie ce am voie și ce nu?

Asta era mereu replica ei. M-am sprijinit de tocul ușii, încercând să nu izbucnesc în plâns. Bogdan era încă la serviciu și știam că dacă ar fi fost acasă, ar fi încercat să calmeze spiritele, dar ar fi ales mereu calea ușoară: tăcerea.

M-am dus în dormitor și am trântit ușa după mine. Am auzit-o bombănind în continuare prin bucătărie, criticând fiecare detaliu: „Nici perdelele nu le-ai spălat de luni de zile…”, „Nu știu cum poți trăi în mizeria asta…”. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în pernă. Mă simțeam invadată, umilită și neputincioasă.

Când Bogdan a ajuns acasă, Lidia deja pregătise masa și îl aștepta cu zâmbetul pe buze.

— Mamă, iar ai venit fără să ne anunți? a întrebat el obosit.

— Am venit să vă ajut! Victoria nu are timp de nimic. Dacă nu eram eu, nici nu mâncai azi ceva cald!

Bogdan s-a uitat spre mine cu o privire vinovată. Știa cât mă doare situația asta, dar nu avea curajul să-i spună mamei lui să stea departe. Întotdeauna găsea scuze: „E bătrână…”, „Vrea doar să ne ajute…”, „Nu vrea răul nimănui…”

În acea seară, am refuzat să cobor la masă. Am stat în dormitor cu lumina stinsă și am ascultat râsetele lor din sufragerie. M-am simțit exclusă din propria mea viață.

A doua zi dimineață, Lidia era încă acolo. Își făcea cafeaua și vorbea la telefon cu sora ei:

— Săraca Victoria… Nu știe să țină o casă! Noroc cu mine că mai are cineva grijă de Bogdan…

Am ieșit din cameră și am privit-o direct în ochi:

— Lidia, te rog frumos să pleci. Vreau intimitate în casa mea.

A oftat teatral și a început să-și strângă lucrurile.

— O să vezi tu când o să ai copii! Atunci o să-ți dai seama cât de greu e…

A plecat trântind ușa și lăsând în urmă un miros greu de parfum ieftin și resentimente.

Au urmat luni întregi de tensiuni. Lidia găsea mereu motive să revină: ba că trebuie să-i aducă lui Bogdan plăcinta preferată, ba că are nevoie de un medicament din farmacie din cartierul nostru. De fiecare dată când apărea, simțeam cum mă sufoc.

Am încercat să vorbesc cu Bogdan:

— Nu mai pot! Simt că nu mai am control asupra vieții mele! De ce nu poți să-i spui clar că nu are voie să vină fără să ne anunțe?

El oftează mereu:

— E mama… Nu vreau să o rănesc. Știi cât a suferit după ce a murit tata…

— Dar eu? Eu nu contez?

Tăcere.

Într-o zi, am găsit-o pe Lidia cotrobăind prin sertarele mele din dormitor.

— Ce cauți aici?!

— Voiam doar să văd dacă ai nevoie de ceva… Uite ce dezordine ai!

Atunci am izbucnit:

— Ieși afară! Acum! Dacă nu respecți regulile casei mele, nu mai ai ce căuta aici!

A început să plângă și m-a acuzat că vreau să-l îndepărtez pe Bogdan de ea. Când a venit el acasă, a găsit-o pe Lidia plângând pe hol și pe mine tremurând de nervi.

— Nu mai pot trăi așa! i-am spus lui Bogdan printre lacrimi. Ori punem limite clare, ori… nu știu cât mai rezist.

A fost pentru prima dată când l-am văzut hotărât:

— Mamă, te rog frumos… Nu mai veni fără să ne anunți. Avem nevoie de spațiul nostru.

Lidia a plecat supărată și luni întregi nu ne-a mai vorbit. Relația noastră s-a răcit complet. Bogdan era trist, dar pentru prima dată simțeam că respir în casa mea.

Au trecut ani de atunci. Încercăm încă să găsim un echilibru între respectul pentru părinți și granițele sănătoase ale propriei familii. Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă am fost prea dură. Dar oare cât trebuie să sacrificăm din liniștea noastră pentru a-i mulțumi pe ceilalți?

Poate că mulți dintre voi treceți prin ceva asemănător… Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți linia între familie și intimitatea personală?