Oaspeți nepoftiți în casa mea – Povestea unei trădări și a unei renașteri

— Cine sunteți? Ce căutați aici? am strigat, cu mâinile tremurânde, de îndată ce am pășit în holul apartamentului meu din cartierul Titan. Ușa era larg deschisă, iar pe covorul vechi, moștenit de la bunica, se vedeau urme de pantofi necunoscuți. În sufragerie, la masa rotundă, stăteau trei persoane: mama mea, Ileana, cu ochii roșii de plâns, unchiul meu Radu, pe care nu-l mai văzusem de ani buni, și… Dana. Dana, verișoara mea, cea care îmi furase iubitul în liceu și pe care o credeam plecată definitiv din țară.

— Nu te speria, Maria, a încercat mama să mă liniștească, dar vocea ei era stinsă. Trebuie să vorbim.

Am simțit cum mi se taie picioarele. În aer plutea ceva greu, ca un nor de praf care nu se mai așază. Am lăsat sacoșa cu pâine jos și m-am sprijinit de perete.

— Ce se întâmplă? De ce sunteți aici? am întrebat din nou, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Radu s-a ridicat primul. — Maria, știu că e greu, dar trebuie să accepți: apartamentul ăsta nu mai e doar al tău. Tata l-a trecut pe numele meu înainte să moară. Ai primit destul când ai plecat la facultate la Cluj.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Tata murise acum doi ani și tot ce-mi rămăsese de la el era acest apartament modest, plin de amintiri și de mirosul copilăriei mele. Cum adică nu mai e al meu?

— Nu se poate! Tata mi-a promis…

Dana a zâmbit rece. — Maria, nu e vorba doar de promisiuni. E vorba de acte. Și actele spun altceva.

Mama plângea în tăcere. Am simțit că mă sufoc. Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Pe birou era poza cu tata, zâmbind larg la aniversarea mea de 18 ani. Am luat-o în mâini și am izbucnit în plâns.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am auzit pași prin casă, șoapte pe hol, râsete stinse. M-am simțit ca o străină în propria mea viață. Dimineața, mama a venit la mine cu o cafea rece.

— Maria, te rog să mă ierți… N-am știut nimic despre asta până acum două zile. Radu a venit cu actele și…

— De ce nu m-ai apărat? De ce nu ai spus nimic?

— Sunt bătrână și obosită. Nu mai pot lupta cu ei…

Am simțit o furie cumplită. Toată viața fusesem cea care ținea familia unită: după ce tata s-a îmbolnăvit, eu am avut grijă de el; după ce mama a rămas fără serviciu, eu am plătit facturile din salariul meu de educatoare. Iar acum toți mă trădau.

În următoarele zile, Radu și Dana au început să aducă cutii și să mute lucruri prin casă. M-au ignorat complet, ca și cum nici n-aș fi existat. Mama se retrăgea tot mai mult în camera ei, iar eu simțeam că mă sting încet.

Într-o seară, când nu mai puteam suporta atmosfera apăsătoare, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de copilăria mea: serile când tata mă lua de mână și mergeam împreună la cofetărie; diminețile când mama îmi făcea clătite și îmi spunea că sunt cea mai bună fată din lume.

Cum ajunsesem aici? Cum ajunseserăm noi aici?

A doua zi dimineață, Dana m-a întâmpinat în bucătărie cu un zâmbet fals.

— Ar fi bine să-ți cauți ceva… altundeva. Noi avem nevoie de spațiu.

— Nu plec nicăieri! am izbucnit eu. Asta e casa mea!

Radu a intrat imediat după ea.

— Maria, nu vrei scandal. Dacă nu pleci de bunăvoie, va trebui să chemăm poliția.

Am simțit cum mi se face rău. Am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. Am mers ore întregi pe străzi, printre blocuri gri și oameni grăbiți care nu știau nimic despre drama mea.

În cele din urmă am ajuns la biserica din cartier. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng în hohote. O bătrână s-a apropiat de mine.

— Ce-ai pățit, fată dragă?

I-am spus totul, printre sughițuri și lacrimi. Ea m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Sufletul omului e mai puternic decât crede el însuși, mi-a spus ea la final. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia demnitatea.

Cuvintele ei mi-au dat putere. În zilele următoare am început să caut chirie și un nou loc de muncă – salariul meu de educatoare nu-mi permitea prea multe opțiuni, dar nu voiam să depind de nimeni.

Mama a încercat să mă convingă să rămân cu ea la sora ei din Ploiești, dar am refuzat. Simțeam că trebuie să-mi găsesc singură drumul.

Au trecut luni grele: nopți nedormite într-o garsonieră rece din Rahova; zile lungi la grădiniță; vizite rare ale mamei care venea cu ochii plecați și mâinile goale. Dar încet-încet am început să mă ridic.

Am cunoscut oameni noi: pe Irina, colega mea veselă care m-a invitat la cafea când eram cel mai jos; pe domnul Dinu, vecinul care mi-a reparat robinetul fără să-mi ceară nimic; pe copiii din grădiniță care mă îmbrățișau sincer în fiecare dimineață.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Dana: „Sper că ai găsit liniștea pe care o cauți.” Am zâmbit amar și am aruncat-o la gunoi.

Astăzi stau la fereastra garsonierei mele mici și privesc cerul senin al Bucureștiului. Nu mai am casa copilăriei mele și familia mea s-a destrămat iremediabil. Dar am găsit ceva ce nu poate fi luat niciodată: curajul de a merge mai departe.

Mă întreb uneori: cât valorează o casă dacă sufletul tău nu mai locuiește acolo? Și oare câți dintre noi au avut curajul să renască atunci când toți le-au întors spatele?