Paisprezece săptămâni – Povestea mea, Camelia

— Camelia, ce-ai făcut? Ai stricat totul!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul uitat pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe cana de porțelan, iar ochii ei, altădată blânzi, mă priveau acum ca pe o străină. Tata stătea la masă, cu privirea în gol, fără să spună nimic.
Aveam paisprezece săptămâni de când viața mea se schimbase. Testul acela, două liniuțe roz, mi-a dat lumea peste cap. Nu plănuisem nimic din toate astea. Nu voiam să fiu mamă la douăzeci și unu de ani, nu voiam să fiu judecată de toți vecinii din blocul nostru vechi din Pitești. Dar iată-mă aici, cu inima bătându-mi nebunește în piept, încercând să găsesc o cale de ieșire.

— Camelia, trebuie să iei o decizie! Nu poți să te faci de râsul lumii! a continuat mama, vocea ei crescând în intensitate.

— Nu știu ce să fac… am șoptit, cu ochii în lacrimi.

Mihai, băiatul cu care credeam că voi construi ceva frumos, a dispărut imediat ce i-am spus. „Nu sunt pregătit pentru asta”, mi-a scris într-un mesaj sec. Atât. Nici măcar nu a avut curajul să mă privească în ochi.

În fiecare zi mă trezeam cu gândul că poate totul a fost un vis urât. Dar greața de dimineață și spaima din suflet îmi aminteau că e realitate. Mergeam la facultate ca un robot, evitam privirile colegelor mele și încercam să-mi ascund burtica sub pulovere largi. Nimeni nu știa. Doar eu și părinții mei.

Într-o seară, când tata a venit acasă mai devreme decât de obicei, l-am auzit vorbind la telefon:

— Nu știu ce să facem cu fata asta… Ne face de râs! Ce-o să zică lumea?

M-am simțit mică, invizibilă. M-am închis în cameră și am plâns până am adormit. În vis, mama mă certa, tata mă ignora, iar Mihai râdea de mine cu prietenii lui.

A doua zi dimineață, mama a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și m-a privit lung.

— Camelia, nu vreau să-ți stric viața. Dar trebuie să te gândești bine. Un copil schimbă totul. Tu nici măcar nu ai terminat facultatea…

— Știu… Dar nu pot să fac avort. Nu pot… am spus printre suspine.

— Atunci trebuie să fii pregătită să crești singură copilul. Noi nu avem bani să te ajutăm prea mult.

Am simțit cum mă sufoc. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care eram fata cuminte și ascultătoare pe care o voiau părinții mei și alta în care eram femeia care trebuia să-și asume consecințele propriilor alegeri.

Într-o zi, la facultate, colega mea Irina m-a tras deoparte.

— Ce ai? Pari mereu tristă…

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Irina m-a îmbrățișat strâns.

— Nu ești singură! Și mama mea a trecut prin asta când era tânără. O să fie greu, dar nu imposibil.

Pentru prima dată după multe săptămâni am simțit că cineva mă înțelege. Am început să vorbesc mai des cu Irina și ea m-a ajutat să găsesc un psiholog la centrul universitar. Discuțiile cu doamna psiholog m-au ajutat să-mi pun ordine în gânduri. Mi-a spus că orice decizie iau trebuie să fie a mea, nu a părinților sau a societății.

Seara, când stăteam singură în pat, puneam mâna pe burtică și încercam să-mi imaginez cum ar fi viața mea peste câteva luni. Oare aș putea fi o mamă bună? Oare copilul meu m-ar ierta vreodată pentru că l-am adus pe lume într-o familie atât de dezbinată?

Părinții mei au început să vorbească tot mai puțin cu mine. Mama gătea doar pentru ea și tata. Eu îmi încălzeam resturile la microunde și mâncam singură în cameră. Tata nu mai venea la mine nici măcar să mă întrebe dacă am nevoie de ceva.

Într-o duminică dimineață, bunica mea de la țară a venit pe neașteptate. Când a aflat ce se întâmplă, m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Draga mea, copiii sunt daruri de la Dumnezeu. Oricât de greu ar fi, tu trebuie să faci ce simți tu că e bine.

Lacrimile mi-au curs pe obraz fără să le pot opri. Bunica era singura care nu mă judeca.

Au trecut zilele una după alta, fiecare mai grea decât cealaltă. Într-o seară am găsit curajul să-i scriu lui Mihai:

„Nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să știi că voi păstra copilul.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Am început să caut joburi part-time ca să pot strânge bani pentru viitorul meu și al copilului meu. Irina m-a ajutat să găsesc un post la o librărie din centru. Acolo am cunoscut oameni noi, care nu știau nimic despre trecutul meu și nu mă judecau.

La douăzeci de săptămâni am simțit prima mișcare a copilului meu. Am plâns de fericire și frică în același timp. În acea noapte am scris în jurnal:

„Nu știu dacă fac ceea ce trebuie. Dar simt că nu sunt chiar atât de singură pe cât credeam.”

Povestea mea nu are încă un final fericit sau trist. Încă lupt cu teama și rușinea, încă încerc să-mi împac părinții cu decizia mea. Dar am învățat că uneori curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică — ci să mergi mai departe chiar dacă ți-e frică.

Oare câte fete ca mine trec prin asta? Oare când vom putea vorbi deschis despre greutățile noastre fără teamă de judecată? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să nu se mai simtă singur.