Patru ore pe drum pentru sufletul unui câine: Povestea unei alegeri grele

— Nu pot să cred că facem asta, Vlad! E trecut de miezul nopții! vocea Ilincăi tremura, dar nu de frig, ci de nervi și teamă.

Am apăsat accelerația, cu ochii pe șoseaua udă, luminată doar de farurile mașinii. Ploua cu găleata, iar ștergătoarele abia făceau față. În dreapta mea, Ilinca își frământa mâinile. Telefonul îi vibra constant — mama ne suna a cincea oară. Nu i-am răspuns. Știam ce avea să spună: „Nu vă băgați, nu e treaba voastră!”

Dar era. Pentru mine și pentru Ilinca, Max nu era doar câinele unchiului nostru, Doru. Era ultimul lucru viu care ne mai lega de el. Unchiul Doru murise acum două săptămâni, singur, într-un apartament mic din Ploiești. Familia noastră nu fusese niciodată apropiată; tata și Doru nu-și vorbiseră de ani buni. Dar eu și Ilinca mergeam la el în fiecare vară când eram mici. Max era pui atunci — un ghemotoc auriu care ne lingea fețele și ne fura sandvișurile.

Acum, Max avea doisprezece ani și era bolnav. După moartea lui Doru, nimeni nu voia să-l ia. Mătușa Vali a spus că e prea bătrân și bolnav, că ar fi mai bine să fie „lăsat să plece în liniște”. Dar eu știam ce înseamnă asta: eutanasiere. O decizie luată la rece, fără suflet.

— Vlad, dacă nu ajungem la timp? Dacă deja l-au… Ilinca s-a oprit, incapabilă să termine propoziția.

— Nu se poate. Am vorbit cu doctorul veterinar. Ne așteaptă până la ora patru dimineața. Trebuie doar să ajungem.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu era doar grija pentru Max; era furia față de părinți, față de toți adulții care ne-au spus mereu că animalele sunt doar animale. Pentru noi, Max era familie.

Drumul părea nesfârșit. Trecuserăm deja de Ploiești și intram pe un drum secundar spre satul unde era clinica veterinară. Ilinca a început să plângă în tăcere.

— Ți-l amintești pe Doru cum râdea când Max îi aducea papucii? a șoptit ea.

Am zâmbit amar.

— Da… Și cum ne certa când îl hrăneam pe furiș cu salam.

— Crezi că tata ar fi făcut vreodată ce facem noi acum?

— Nu. Tata nu s-ar fi întors niciodată după nimeni sau nimic.

Am simțit cum se adună lacrimile în ochi. Tata fusese mereu rece cu Doru, iar după moartea bunicii nu mai vorbiseră deloc. Acum, când Doru nu mai era, tata nici măcar nu venise la înmormântare.

La ora trei și jumătate am ajuns în fața clinicii. Era o clădire veche, cu lumina aprinsă la etajul unu. Am bătut cu pumnii în ușă până ne-a deschis o doamnă cu halat alb.

— Sunteți rudele lui Doru? a întrebat ea obosită.

— Da! Am venit pentru Max!

Ne-a condus într-o cameră mică unde Max stătea pe o pătură, cu ochii triști și blânzi. Când ne-a văzut, a ridicat capul și a dat din coadă slab.

Ilinca s-a aruncat lângă el și l-a îmbrățișat plângând.

— Nu-l lăsați să moară! vă implor!

Veterinara a oftat.

— E bătrân și are dureri… Dar dacă vă asumați îngrijirea lui, îl puteți lua acasă.

N-am stat pe gânduri.

— Îl luăm. Orice ar fi.

Am semnat hârtiile tremurând. În timp ce ieșeam cu Max în brațe, am simțit că fac ceva bun pentru prima dată după mult timp.

Pe drumul spre casă, Ilinca a adormit cu capul pe umărul meu, iar Max sforăia liniștit pe bancheta din spate. M-am gândit la Doru — la cât de singur fusese în ultimii ani și la cât de mult l-a iubit pe Max. Poate că n-am putut să-l salvăm pe el, dar măcar puteam salva ce i-a fost mai drag.

Când am ajuns acasă dimineața devreme, tata ne aștepta în ușă cu fața împietrită.

— Ce-ați făcut? a întrebat el aspru.

— Ce trebuia făcut. L-am salvat pe Max.

A tăcut o clipă, apoi a dat din cap și s-a dat la o parte să intrăm.

Acum, după câteva luni, Max încă trăiește cu noi. E slab și merge greu, dar când ne vede dă din coadă și ne privește cu ochii lui blânzi. Tata încă nu vorbește despre Doru, dar uneori îl prinde pe Max de cap și îl mângâie fără să spună nimic.

Mă întreb adesea: De ce trebuie să alegem între ceea ce e „corect” pentru ceilalți și ceea ce simțim noi că e corect? Oare chiar trebuie să renunțăm la cei dragi doar pentru că sunt bătrâni sau bolnavi? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?