Pot să-mi las viața în mâinile propriului meu fiu?

— Mamă, gândește-te bine. E mai bine pentru toți, îți promit! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, unde aburii cafelei se amestecau cu neliniștea din sufletul meu. Mă uit la el, băiatul meu cel mare, cu ochii aceia albaștri pe care i-a moștenit de la tatăl lui. Îmi tremură mâinile pe ceașcă.

— Vlad, eu… nu știu dacă pot. Am muncit o viață pentru apartamentul ăsta. E tot ce am, îi spun încet, încercând să-mi ascund lacrimile.

— Nu te lasăm pe drumuri, mamă! Doar că… e greu să plătești întreținerea singură. Și copiii ar avea nevoie de camera ta. Tu ai fi cu noi, nu ai mai fi singură. Ce rost are să stai aici?

Adevărul e că singurătatea mă apasă ca o piatră rece pe piept. De când a murit Gheorghe, soțul meu, pereții au început să vorbească prea mult. Dar apartamentul ăsta e plin de amintiri: primul Crăciun cu Vlad și Irina, serile când ne certam și ne împăcam la masa din sufragerie, mirosul de cozonac din cuptorul vechi… Cum să renunț la toate astea?

Irina, fiica mea, a venit și ea într-o seară. S-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a luat mâna.

— Mamă, Vlad are dreptate. E greu să fii singură. Dar ai grijă… nu toți copiii sunt la fel după ce primesc ce vor.

M-am uitat la ea lung. Irina locuiește în Cluj, are viața ei. Știu că nu poate să mă ia la ea, dar simt că vrea să mă protejeze.

— Ce vrei să spui?

— Nimic… doar că am văzut la tanti Florica ce s-a întâmplat când a vândut casa și s-a mutat la băiatul ei. Acum stă într-o cameră mică și n-are voie nici să-și facă cafeaua cum îi place.

M-am gândit mult la vorbele Irinei. În fiecare noapte mă întorc pe o parte și pe alta, ascultând zgomotele blocului: liftul care scârțâie, vecina de la doi care trântește ușa. Mă simt bătrână și obosită. Dar dacă vând apartamentul? Dacă Vlad se răzgândește? Dacă nora mea, Alina, nu mă vrea cu adevărat acolo?

Într-o duminică am mers la ei la masă. Copiii lor, Andreea și Radu, alergau prin sufragerie, iar Alina mi-a zâmbit forțat.

— Să știți că avem loc pentru toată lumea! Dar… poate ar trebui să vă gândiți să vă luați doar câteva lucruri. Nu avem spațiu pentru toate mobilele astea vechi.

Am simțit un nod în gât. Mobilierul ăsta e viața mea! Dulapul din lemn masiv l-am cumpărat cu Gheorghe după ce ne-am căsătorit. Cum să-l las?

Seara aceea m-a urmărit zile întregi. Vlad m-a sunat aproape zilnic.

— Mamă, ai vorbit cu notarul? Ai decis?

— Nu încă, Vlad. Am nevoie de timp.

— Mamă, nu mai amânăm! Alina e însărcinată din nou și chiar avem nevoie de spațiu.

Am simțit cum mă sufoc. Parcă nu mai eram mama lor, ci o povară pe care trebuie s-o mute dintr-un loc în altul.

Într-o zi am coborât până la magazinul din colț. Doamna Stela, vecina de la trei, m-a tras deoparte.

— Maria, nu te grăbi! Am văzut prea multe femei ca tine care au ajuns pe drumuri după ce au vândut totul pentru copii. Fii atentă!

Mi-au dat lacrimile în fața raftului cu pâine. Oare chiar nu pot avea încredere în propriul meu fiu?

În noaptea aceea am visat că eram iar tânără, cu Gheorghe lângă mine, râzând în bucătăria asta mică. M-am trezit plângând.

A doua zi am decis să-l chem pe Vlad la o discuție serioasă.

— Vlad, dacă vrei să vând apartamentul și să vin la voi, vreau să facem un contract clar: să am drept de ședere pe viață și să nu pot fi dată afară niciodată.

Vlad s-a înroșit la față.

— Mamă… chiar nu ai încredere în mine?

— Nu e vorba de încredere. E vorba de siguranța mea. Am văzut prea multe cazuri…

A tăcut o vreme.

— Bine, mamă. Dacă asta te liniștește…

Dar Alina n-a mai vorbit cu mine două săptămâni după aceea. Când am mers din nou la ei, mi-a spus rece:

— Nu-mi place că nu ai încredere în noi. Parcă ai fi străină.

M-am simțit mică-mică. Dar ce era să fac? Să risc totul pentru niște promisiuni?

Zilele au trecut greu. Am început să mă gândesc serios dacă nu e mai bine să rămân aici, singură dar liniștită. Poate că bătrânețea e despre a-ți păstra demnitatea chiar dacă doare.

Într-o seară am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: oare cât valorează liniștea sufletului meu? Pot să-mi las viața în mâinile propriului meu fiu sau trebuie să-mi port singură de grijă până la capăt?

Voi ce ați face în locul meu? E corect să cer garanții de la propriii copii sau ar trebui să am încredere oarbă în familie?