Promisiunea care m-a legat pe viață: Povestea mea și a surorii mele, Irina

— Nu mă lăsa, Paul! Nu mă lăsa singură… vocea mamei răsuna slab, ca un fir de fum în camera sufocată de mirosul de medicamente și ceaiuri amare. Mă ținea de mână cu o forță neașteptată pentru trupul ei firav. Irina, sora mea mai mică, stătea pe marginea patului, cu ochii mari și umezi, privind când la mine, când la mama. Avea 24 de ani, dar mintea ei rămăsese undeva la vârsta copilăriei, prinsă într-o lume a inocenței și dependenței.

— Îți promit, mamă. N-o să o las niciodată. O să am grijă de ea, orice ar fi. Am spus-o fără să clipesc, fără să mă gândesc la greutatea acelor cuvinte. Mama a zâmbit slab și mi-a strâns mâna. — Casa e a ta, Paul. Dar ai grijă de Irina… E tot ce-ți cer.

A doua zi dimineață, mama nu mai era. Casa noastră dintr-un cartier vechi din Ploiești a devenit brusc prea mare, prea tăcută. Tata murise cu ani în urmă, iar rudele ne vizitau doar la sărbători sau când aveau nevoie de ceva. Am rămas doar eu și Irina.

La început, totul părea suportabil. Mergeam la muncă — eram operator la o fabrică de cablaje — iar seara îi pregăteam Irinei cina, îi citeam povești și încercam să-i alin dorul de mamă. Dar zilele au început să se amestece între ele, oboseala să se adune ca un nor greu peste sufletul meu.

— Paul, vreau la mama! plângea Irina uneori noaptea. Mă ridicam din pat și o țineam în brațe până adormea. Îmi spuneam că e doar o perioadă grea, că va trece.

Dar nu a trecut. Prietenii s-au îndepărtat încet-încet. Nu mai aveam timp de nimic altceva decât de serviciu și de Irina. La fiecare invitație la bere sau la un film răspundeam cu același refren: „Nu pot, trebuie să stau cu sora mea.”

Într-o zi a apărut unchiul Costel, fratele mamei. A venit cu soția lui, Mariana, și cu fiul lor, Doru. Au intrat fără să bată prea tare la ușă.

— Paul, trebuie să vorbim serios! Casa asta nu e doar a ta! Mama ta nu avea dreptul să ți-o lase doar ție! a izbucnit Mariana.

— Așa a vrut ea… am încercat eu să spun, dar Costel m-a întrerupt.

— Și noi avem drepturi! Și Doru e nepot! Ce faci tu aici? Stai pe spinarea surorii tale ca să iei casa?

M-am simțit ca un hoț prins asupra faptului. Am încercat să le explic că am grijă de Irina zi și noapte, că nu am alt ajutor. Dar nu i-a interesat. Au început să mă amenințe cu tribunalul, cu avocați.

Irina s-a speriat și s-a ascuns sub masă. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

Au urmat luni întregi de certuri, telefoane urâte și scrisori de la avocați. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva ar trebui să renunț la tot și să plec undeva unde nimeni nu mă cunoaște.

Într-o seară am găsit-o pe Irina plângând în baie. Se tăiase superficial pe braț cu un capac de conservă.

— Vreau la mama… Nu mai vreau aici…

Am dus-o la spital. Asistenta socială m-a privit lung.

— Nu vă descurcați singur, domnule Paul. Poate ar fi mai bine pentru Irina într-un centru specializat…

M-am simțit trădat de toată lumea: familie, prieteni, stat. Dar nu puteam renunța la promisiunea făcută mamei.

Am început să beau seara după ce adormea Irina. Mă uitam la pereții casei care se crăpau încet și mă întrebam dacă nu cumva blestemul familiei noastre era chiar această casă.

Într-o duminică dimineață a venit Doru cu niște prieteni. Au început să strige în curte:

— Ieși afară! Casa asta nu e doar a ta!

Irina s-a speriat atât de tare încât a făcut o criză epileptică. Am chemat salvarea urlând la telefon.

După acel episod, ceva s-a rupt definitiv între mine și restul familiei. Nu mai răspundeau la telefon decât ca să mă amenințe sau să mă jignească.

Am început să mă izolez complet. Nu mai mergeam decât la muncă și acasă. Irina era tot mai retrasă, vorbea tot mai puțin. Într-o zi am găsit-o privind pe geam ore întregi fără să clipească.

— Paul… De ce nu vine mama?

Nu am știut ce să-i răspund.

Anii au trecut greu. Casa s-a degradat tot mai mult. Am vândut din mobilă ca să pot plăti facturile și medicamentele Irinei. Unchiul Costel a murit între timp, dar Mariana și Doru au continuat lupta pentru casă.

Într-o iarnă grea, când soba abia mai făcea față frigului, Irina s-a îmbolnăvit grav. Am dus-o la spital cu pneumonie. A stat două săptămâni internată. Într-o noapte m-au sunat: „Veniți repede…”

Când am ajuns era deja prea târziu.

Am rămas singur în casa care mi se părea acum un mormânt gol. Mariana și Doru au reluat procesul pentru casă cu o furie nouă.

Stau acum pe patul vechi al mamei și privesc tavanul scorojit. Mă întreb dacă promisiunea făcută atunci a fost un dar sau un blestem.

Oare cât valorează o casă dacă pentru ea pierzi tot ce iubești? Dacă ai putea da timpul înapoi, ai mai face aceeași promisiune?