Respectul pierdut și regăsit: Povestea mea cu mama și poliția

— Nu-mi pasă! Nu mă interesează ce spuneți! am urlat, trântind ușa clasei în urma mea. Toți colegii au amuțit, iar doamna profesoară, doamna Popescu, a rămas cu mâna întinsă, încercând să mă oprească. Aveam 11 ani și simțeam că lumea e nedreaptă cu mine. Mă certasem cu colegul meu, Radu, iar profesoara m-a pus să stau la colț. M-am simțit umilit și furios. Nu era prima dată când răspundeam urât, dar de data asta am simțit că am trecut o linie invizibilă.

Când am ajuns acasă, mama, Valentina, mă aștepta cu o privire pe care nu o mai văzusem niciodată la ea. Nu era furie, ci o tristețe adâncă, ca și cum o dezamăgisem dincolo de orice limită.

— Valentin, ce s-a întâmplat la școală? m-a întrebat ea, încercând să-și țină vocea calmă.

— Nimic! Doamna Popescu are ceva cu mine! am răspuns, evitând să o privesc în ochi.

— Ai vorbit urât cu ea? Ai ieșit din clasă fără permisiune?

Am tăcut. Știam că nu pot minți. Mama a oftat adânc și a spus ceva ce nu mă așteptam să aud vreodată:

— Valentin, dacă nu înțelegi ce înseamnă respectul și consecințele faptelor tale, poate că cineva trebuie să-ți explice altfel. Mâine vei avea o discuție cu domnul agent Ionescu de la poliție.

Am izbucnit în plâns. Gândul că voi vorbi cu un polițist m-a speriat mai tare decât orice pedeapsă primită vreodată. Am încercat să o conving pe mama să nu facă asta, dar era hotărâtă.

Noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate poveștile pe care le auzisem despre copii care ajung la poliție. Îmi imaginam cum voi fi privit de toți vecinii, cum tata va afla și va fi și el dezamăgit de mine.

A doua zi dimineață, mama m-a dus la secția de poliție din cartier. Pe drum nu a spus nimic. Mâinile îi tremurau ușor pe volan. Am intrat împreună în biroul domnului Ionescu, un bărbat corpolent cu ochi blânzi, dar fermi.

— Bună ziua, Valentin! am auzit vocea lui calmă. Știi de ce ești aici?

Am dat din cap că da, dar nu puteam scoate niciun cuvânt.

— Uite, nu sunt aici să te sperii. Sunt aici să te ajut să înțelegi ceva important: respectul față de ceilalți e baza oricărei comunități. Dacă nu-l ai, ajungi să rănești oameni și să-ți faci singur rău.

A început să-mi povestească despre cazuri reale cu copii care au ajuns pe drumuri greșite pentru că nu au învățat la timp lecția respectului. Mi-a spus despre băiatul care a început prin a răspunde urât profesorilor și a ajuns să fure din magazine. Despre fata care și-a pierdut prietenii pentru că nu știa să asculte.

— Crezi că vrei să ajungi ca ei? m-a întrebat domnul Ionescu.

— Nu… am șoptit eu, rușinat.

— Atunci trebuie să-ți ceri scuze și să arăți că poți fi mai bun.

Când am ieșit din secție, mama m-a luat de mână. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că vrea să mă protejeze, nu doar să mă pedepsească.

Acasă, tata m-a privit lung:

— Valentin, știi cât de greu mi-a fost când am auzit? Eu am crescut fără tată și știu ce înseamnă să nu ai pe cineva care să te îndrume. Mama ta vrea doar să te ajute să nu repeți greșelile mele.

Am început să plâng din nou. Am realizat cât de mult îi durea pe ai mei fiecare pas greșit al meu.

A doua zi la școală, mi-am făcut curaj și m-am dus la doamna Popescu:

— Îmi pare rău pentru ce am spus ieri… N-am avut dreptate și n-am fost respectuos.

Ea m-a privit surprinsă, apoi mi-a zâmbit trist:

— Valentin, toți greșim. Important e să învățăm din greșeli.

În pauză, colegii au început să râdă de mine:

— Ce-ai pățit, băi? Te-a dus mama la poliție? Ești fraier!

M-am simțit mic și neînsemnat. Dar mi-am adus aminte de vorbele domnului Ionescu: „Respectul începe cu tine însuți.”

Seara, mama a venit la mine în cameră:

— Știu că ți-a fost greu azi. Dar sunt mândră de tine că ți-ai cerut scuze.

— Crezi că o să mă mai respecte cineva după asta? am întrebat-o eu printre lacrimi.

— Respectul adevărat nu vine din frică sau din rușine. Vine din curajul de a recunoaște când greșești și de a încerca să fii mai bun.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația mea cu părinții s-a schimbat. Vorbim mai des despre ce simt și ce mă apasă. La școală încă mai sunt tachinat uneori, dar am descoperit că unii colegi chiar mă apreciază pentru sinceritate.

M-am întrebat de multe ori dacă mama a făcut bine sau rău ducându-mă la poliție. Poate că unii părinți ar fi ales altceva. Dar pentru mine a fost momentul care mi-a schimbat viața.

Oare câți copii ar avea nevoie de o lecție atât de dureroasă ca să înțeleagă ce înseamnă respectul? Și câți părinți ar avea curajul să facă ce a făcut mama mea?