Rochia mov cu buline şi lacrimile din oglindă

— Ilinca, vino să te văd! Să nu-mi spui că aia e rochia pe care o porţi la banchet!
Vocea mamei răsuna din hol, tăioasă, ca o foarfecă ce taie materialul prea subţire. Am ieşit din cameră, strângând în pumni tivul rochiei mov cu buline albe, pe care o alesese bunica dintr-un second-hand. M-am uitat la tata, care se uita la televizor, dar când m-a văzut, a început să râdă cu poftă.

— Doamne, Ilinca, parcă eşti o păpuşă stricată! Ce-i cu rochia aia? Parcă ai fi scăpată dintr-un film vechi!
Mama a dat ochii peste cap şi a început să râdă şi ea. — Nu ştiu ce-a fost în capul tău. Toate fetele vor fi îmbrăcate modern, numai tu ai găsit să porţi aşa ceva. Să nu te miri dacă râd copiii de tine!

Am simţit cum obrajii mi se înroşesc şi inima mi se strânge ca o bucată de hârtie mototolită. Am vrut să spun ceva, să mă apăr, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. M-am întors în cameră şi am trântit uşa încet, ca să nu-i supăr şi mai tare. M-am aşezat pe pat şi am privit rochia. Era simplă, dar îmi plăcea. Bunica mi-o dăruise cu dragoste şi spusese că mă face să arăt ca o domnişoară adevărată.

Am auzit-o pe mama şoptind în bucătărie:
— Nu ştiu ce să fac cu fata asta. Parcă nu-i a noastră. Mereu cu capul în nori, mereu altfel decât ceilalţi copii.

Tata a răspuns, râzând:
— Las-o, măi, că poate aşa o să fie remarcată… de râsul lumii!

Mi-am muşcat buza şi am simţit gust de sânge. Nu voiam să plâng, dar lacrimile au început să curgă fără să le pot opri. M-am uitat în oglindă şi am încercat să-mi spun că nu contează ce cred ei, dar vocea lor era mai puternică decât orice gând bun pe care îl aveam despre mine.

A doua zi, la şcoală, colega mea Daria a venit la mine:
— Ilinca, ai găsit rochie pentru banchet? Eu am una roz cu paiete! Mama a zis că trebuie să fiu cea mai frumoasă.

Am dat din cap şi am zâmbit slab:
— Da… am una mov cu buline.

Daria a ridicat din sprâncene:
— Mov? Cu buline? Hm… interesant.

Am ştiut ce voia să spună de fapt. Toate fetele vorbeau despre rochii scumpe, pantofi cu toc şi coafuri făcute la salon. Eu aveam doar o rochie simplă şi părul prins într-o coadă de cal.

În ziua banchetului, mama a venit în cameră cu un pieptene:
— Hai să-ţi fac părul măcar frumos, dacă tot nu vrei să te îmbraci ca lumea.

A tras de păr mai tare decât era nevoie şi mi-a spus:
— Să nu plângi acolo, că ne faci de râs!

Când am ajuns la şcoală, am simţit privirile tuturor pe mine. Fetele şuşoteau şi râdeau pe la colţuri. Un băiat din clasa paralelă a zis tare:
— Uite-o pe Ilinca! Parcă e bunica mea!

Am vrut să dispar. Să mă topesc în podea sau să fug acasă. Dar am rămas acolo, cu spatele drept şi ochii în pământ. Am dansat puţin, dar nu m-am simţit niciodată mai singură.

La sfârşitul serii, diriginta m-a tras deoparte:
— Ilinca, eşti bine? Mi se pare că eşti tristă.

Am dat din cap că da, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.
— Nu contează cum arăţi sau ce porţi. Contează cine eşti tu. Să nu uiţi asta niciodată.

Când am ajuns acasă, mama m-a întrebat:
— Ei, ţi-au plăcut glumele copiilor? Poate data viitoare mă asculţi!

Am intrat în cameră fără să răspund. Am pus rochia pe umeraş şi am ştiut că n-o voi mai purta niciodată.

În noaptea aceea am plâns până am adormit. M-am întrebat de ce părinţii mei nu pot să mă vadă aşa cum sunt eu şi nu aşa cum ar vrea ei să fiu. De ce doare atât de tare când cei care ar trebui să te iubească devin primii care te rănesc?

Poate că într-o zi o să pot purta orice rochie vreau fără să-mi fie ruşine. Dar până atunci… oare câţi copii ca mine mai plâng singuri în camera lor pentru că părinţii lor uită cât de mult contează un cuvânt spus cu blândeţe?

Oare chiar e atât de greu să fii acceptat aşa cum eşti? Sau poate noi toţi uităm uneori cât de mult rănesc vorbele celor dragi?