Scrisoarea din sertarul mamei

— Nu deschide niciodată sertarul din dreapta, Ilinca, e doar pentru lucrurile mele, spunea mama mereu, cu vocea ei caldă, dar fermă. Acum, în liniștea apăsătoare a casei goale, cu miros de crini ofiliți și lumânări stinse, stăteam în fața toaletăi ei, cu mâna tremurând pe mânerul acela vechi, lucios de atâta atingere interzisă. Era duminică după înmormântare, iar tata se închisese în dormitor, refuzând orice consolare. Fratele meu, Vlad, plecase deja la București, fugind de durere ca de un incendiu. Eu rămăsesem să adun cioburile unei vieți care nu mai era a mea.

Am tras sertarul cu un scârțâit prelung, ca un oftat. Printre batiste brodate și parfumuri vechi, am găsit un plic gros, pe care scria cu litere rotunde: „Pentru Ilinca, când nu voi mai fi”. M-am așezat pe patul ei, cu plicul la piept, simțind că mă prăbușesc sub greutatea acelui moment. Am rupt sigiliul cu grijă, ca și cum aș fi deschis o rană veche.

„Draga mea Ilinca,

Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Îmi pare rău că nu am avut curajul să-ți spun totul cât am fost în viață. Poate că am greșit ascunzându-ți adevărul, dar am vrut să te protejez…”

Am simțit cum mi se strânge inima. Mama? Să mă protejeze? De ce? Am continuat să citesc cu ochii încețoșați de lacrimi.

„…Știu că ai simțit mereu că între mine și tatăl tău există o distanță pe care nu ai putut-o explica. Nu e vina ta. Înainte să te naști tu, am pierdut un copil. O fetiță. N-am vorbit niciodată despre ea, nici măcar cu tatăl tău. Durerea aceea ne-a schimbat pe amândoi. El s-a închis în muncă și tăcere, eu am încercat să fiu o mamă bună pentru tine și Vlad, dar uneori n-am reușit să vă arăt cât de mult vă iubesc.”

M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră. Îmi aminteam serile când mama stătea la fereastră și plângea în tăcere, crezând că nu o văd. Îmi aminteam certurile dintre ea și tata, ușile trântite, privirile reci la masa de Crăciun. Toate aveau acum alt sens.

Am continuat să citesc:

„Poate că ai simțit că te-am iubit altfel decât pe Vlad. Nu pentru că l-aș fi iubit mai mult sau mai puțin, ci pentru că tu mi-ai adus aminte mereu de ce am pierdut. M-am temut să nu te pierd și pe tine. De aceea am fost uneori prea strictă sau prea distantă. Îmi pare rău pentru toate momentele când te-am făcut să te simți singură.”

Am izbucnit în plâns. Toată copilăria mea se derula acum ca un film pe repede-înainte: zilele când mama mă certa pentru note proaste, serile când mă trimitea la culcare fără să-mi spună „noapte bună”, vacanțele când rămâneam acasă cu bunica pentru că ea „avea treabă”. M-am simțit trădată și totodată vinovată pentru toate reproșurile pe care i le-am făcut vreodată.

Am coborât la bucătărie, unde tata stătea la masă cu capul în mâini. L-am privit o clipă fără să spun nimic.

— Tata… știai despre… fetița?

A ridicat privirea încet, cu ochii roșii de plâns.

— Da… dar n-am vorbit niciodată despre asta. Era prea greu pentru noi amândoi.

— De ce nu mi-ați spus?

— Pentru că ne era teamă să nu vă pierdem și pe voi…

Am simțit cum între noi se deschide o prăpastie adâncă, dar totodată parcă ne apropia durerea aceea comună. Tata s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns, pentru prima dată după mulți ani.

În zilele următoare am început să văd totul altfel: casa copilăriei mele nu mai era doar un loc al certurilor și al tăcerilor apăsătoare, ci și un spațiu al durerii nespuse și al iubirii neexprimate. Am găsit curajul să-l sun pe Vlad și să-i citesc scrisoarea mamei. La capătul celălalt al firului a fost tăcere lungă.

— Nu știam nimic… Poate că ar trebui să vorbim mai des despre ce simțim, Ilinca…

— Da… Poate că ar trebui.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc relația cu tata și cu Vlad. Uneori mă surprind întrebându-mă dacă aș fi fost alt om dacă aș fi știut adevărul mai devreme. Alteori mă gândesc la mama și la cât de greu trebuie să-i fi fost să poarte singură povara asta.

Merg des la mormântul ei și îi citesc scrisoarea cu voce tare. Poate că mă aude. Poate că mă iartă pentru toate momentele când n-am înțeles-o.

Mă întreb: câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Câte vieți sunt modelate de dureri nespuse? Oare putem vreodată să ne cunoaștem cu adevărat părinții?