Scrisori din trecut: Adevărul despre tata

— Nu mai are rost să răscolesc trecutul, îmi spun în gând, dar mâinile mele tremură pe capacul prăfuit al cutiei. E o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar camera miroase a vechi și a amintiri. Mama a murit acum două luni, iar eu încă nu reușesc să-i golesc dulapurile. Printre hainele ei, găsesc o cutie de carton, ascunsă în spatele raftului de sus. O trag cu grijă, de parcă aș scoate la lumină un animal sălbatic.

Înăuntru, printre fotografii îngălbenite și câteva jucării din copilărie, găsesc un teanc de scrisori legate cu o panglică albastră. Pe prima scrie cu litere mari: „Pentru Ana”. Mă opresc. Ana sunt eu. Inima îmi bate nebunește. Nu am mai văzut scrisul acesta de când eram mică. Îl recunosc imediat: e scrisul tatei.

— Ce naiba? Tata nu mi-a scris niciodată… sau cel puțin așa am crezut.

Desfac panglica și citesc prima scrisoare. „Draga mea Ana, îmi e dor de tine în fiecare zi. Nu trece nicio clipă fără să mă gândesc la ochii tăi mari și la râsul tău.” Mă opresc, lacrimile îmi curg pe obraji. Tata a plecat când aveam șase ani. Mama mi-a spus mereu că ne-a abandonat pentru altă femeie, că nu l-a interesat niciodată de mine. Am crescut cu această povară, cu furie și rușine.

— De ce mi-ai făcut asta? — șoptesc către poza mamei de pe noptieră.

Citesc mai departe. Scrisorile sunt datate din fiecare lună, ani la rând. Tata îi scria mamei, îi cerea să mă lase să-l văd, să-l sune măcar de ziua mea. Îi promitea că nu va încerca să o rănească, că vrea doar să fie prezent în viața mea. Într-una dintre scrisori, îi spune: „Te rog, Lidia, nu mă pedepsi pentru greșelile mele făcând-o pe Ana să sufere.”

Îmi amintesc cum mama mă lua în brațe și-mi spunea: „Tatăl tău nu ne vrea. Suntem doar noi două.” Am crezut-o orbește. Am urât bărbatul acela care nu venea niciodată la serbările mele, care nu mă suna nici măcar de Crăciun.

— De ce ai mințit, mamă? — întreb printre suspine.

Telefonul sună brusc și tresar. E Radu, fratele mamei.

— Ana, ai terminat cu lucrurile Lidiei?
— Nu… am găsit niște scrisori de la tata.
— Ah… — tace o clipă. — Ar fi trebuit să știi mai demult.

Îl rog să vină la mine. O oră mai târziu stăm la masa din bucătărie, cu ceaiul aburind între noi.

— Lidia a suferit mult după despărțire. Era geloasă, speriată că te va pierde și pe tine. A făcut greșeli… — spune Radu cu voce joasă.

Îl privesc neîncrezătoare.

— Tata chiar a încercat să mă vadă?
— Da, Ana. Ani la rând s-a rugat de ea. A venit la ușa noastră de zeci de ori. Dar Lidia era încăpățânată… și rănită.

Simt cum tot ce știam despre copilăria mea se destramă ca un fir subțire de lână.

— Și tu? Tu știai?
— Am încercat să vorbesc cu ea… dar nu m-a ascultat niciodată.

Mă ridic brusc și mă duc în camera mea. Scot din dulap o cutie veche cu poze. Într-una dintre ele sunt eu la patru ani, pe umerii unui bărbat brunet cu ochii blânzi: tata. Îmi amintesc vag mirosul lui de tutun și aftershave ieftin.

Noaptea nu pot dormi. Recitesc scrisorile una câte una. În fiecare dintre ele simt dragostea lui disperată, neputința lui în fața zidului ridicat de mama între noi.

A doua zi îl caut pe Facebook. Îl găsesc ușor: Ionel Popescu, 54 de ani, locuiește în Pitești. Profilul lui e plin de poze cu o femeie blondă și doi copii mici — frații mei vitregi? Mâinile îmi tremură când îi trimit un mesaj: „Sunt Ana. Putem vorbi?”

Răspunde după câteva ore: „Ana… Doamne, nu-mi vine să cred! Da, te rog!”

Ne întâlnim într-o cafenea micuță din centru. Când îl văd intrând, simt că mă sufoc. E mai bătrân decât mi-l aminteam, dar ochii îi sunt aceiași: calzi și triști.

— Ana… — vocea îi tremură când mă îmbrățișează.

Nu știu ce să spun. Plâng amândoi ca niște copii pierduți.

— De ce nu ai venit după mine? — izbucnesc printre lacrimi.
— Am încercat… Lidia nu m-a lăsat niciodată să te văd. Am scris sute de scrisori…
— Le-am găsit abia acum.

Stăm ore întregi povestind despre anii pierduți, despre viața lui nouă și despre golul pe care l-am simțit mereu în suflet.

Când ajung acasă, privesc lung poza mamei și simt o furie amestecată cu milă. Oare cât de mult poate suferința unui adult să distrugă copilăria unui om? Oare câți copii trăiesc cu jumătăți de adevăruri doar pentru că părinții lor nu pot ierta?

Acum încerc să-l cunosc pe tata și pe frații mei vitregi. Încerc să iert trecutul și să-mi construiesc propria poveste.

Mă întreb uneori: dacă aș fi știut adevărul mai devreme, cum ar fi fost viața mea? Câte alte familii trăiesc în minciuni doar pentru că cineva nu poate renunța la orgoliu?